Plecăm din Bucureşti în Transporter-ul de la firma Kinezului. Oprire scurtă la ai lui, la Berca, pentru diverse alte aprovizionări şi mici necesităţi. Vinul roşu, sec de Buzău şi cîrnaţii de Pleşcoi – recomandare specială de la celebra fiică a locului, madam Udrea. De gaşca noastră s-au lipit, în ultimul moment, Sorin şi Silvia, medicii care emigrează peste cîteva zile în Canada şi îşi doresc un revelion românesc de adio.
Vreme ploioasă, de toamnă tîrzie, de parcă n-ar fi revelionul poimîine. Drum întins spre Bisoca; de la părinţii Kinezului, mai sînt cam 50 km pînă la casa lui Auraş, moştenire de la bunicul recent trecut Dincolo. Pe măsură ce urcăm, dăm, ici şi colo, de petice de zăpadă. Ajungem odată cu înserarea, pe o lapoviţă cu garnitură de ceaţă deasă, la casa veche cu tindă, şopron pentru lemne şi bucătărie mică, “de vară“. Toate de dimensiune S, hai M. Parcă e căsuţa piticilor din pădure. Chiar dacă e în altă zonă, seamănă cumva cu cea de la Moisei. Normal, sînt cam aceeaşi generaţie. Sobă din teracotă, paturi acoperite cu scoarţe înflorate, dulapuri vechi cu sertarele misterioase ale amintirilor copilăriei în casa bunicilor.
Mă scutur de nostalgii şi revin în prezent. Deschidem fişierul cu proviziile, dezarhivăm pachete şi cutii, instalăm masa. Dublu click pe cutia de bere din mînă, drag-and-drop cîteva lemne în sobă şi, gata, clasicul game de mim al sfîrşitului de an poate să înceapă.
Dimineaţă. Deschid ochii în cerga de pe patul din bucătărie. Nu mai ţin minte ce-am mimat ultima dată, dar somnul adînc mi-a ieşit cel mai bine. Afară, vremea cîinească de aseară s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat într-un senin care muşcă rece de obraz. Satul împrăştiat pe dealuri e tăcut, comunicînd doar prin SMS-urile de fum din hornul caselor.
Yupii, excursie! Urcăm pe deal, la “Tabără“ – locul de promenadă al satului, fosta tabără de pioneri din timpul comunismului. Pe drum, pînă acolo, dăm de alt obiectiv celebru în Bisoca: vila pesedistului Ion Vasile, tatăl ziaristei “răpită în serai“ mai acum cîţiva ani. În apropierea taberei, o Sf. Ana la scară 1/10, cred. Lacul e îngheţat bocnă; un nene a fost nevoit să taie o copcă în gheaţă ca să-şi poată adăpa calul. Se încinge spontan un fel de fotbal-hochei. Sînt în echipă cu Mişu şi Bogdan. Fetele (Diana, Roxana, Paula, Iulia şi Alina) fac galerie.
S-a întunecat deja. Ne întoarcem la oile noastre (care, de fapt, sînt mai mult purceluşi), de pe grătarul încins în curte. Pînă la felicitările de la miezul nopţii, se execută masa de revelion şi dansul. 12 oameni încing o horă de se zguduie căsuţa. Cele două camere ale salonului festiv sînt un teritoriu prea mic pentru teribila dezlănţuire de energii: toată lumea dansează cu toată lumea. Rock’n’roll-ul cu valsul, System Of A Down cu Phoenix, Sepultura cu Gică Petrescu.
Mă trezesc lîngă Paula. Să fi continuat dansul de azi-noapte şi dincolo de fluierul de final al jocului? Ne mobilizăm greu pentru partea cea mai tristă a oricărei petreceri: Max cîntă la fluier retragerea. Căsuţa rămîne în urmă, din ce în ce mai mică în oglinda retrovizoare a Transporter-ului, din ce în ce mai mare în memoria afectivă a istoriei revelioanelor cu gaşca.
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)
Be the first to comment