Poate că v-ați întrebat, la un șpriț cu amicii, privind eticheta sticlei din care se turna apă minerală în vin (complet nerecomandabil, după părerea specialiștilor în băut sănătos), ce s-a ales de floarea turismului comunist, stațiunile balneo-climaterice: dacă mai există și în ce stare sînt locurile în care unii dintre noi au fost tîrîți de părinți în copilărie, în celebrele concedii prin sindicat, pentru a bea apă cu miros de ouă clocite și a face poze cu ursul împăiat. Ei bine, după o excursie de control pe ruta Borsec-Vatra Dornei-Sovata, concluzia e că stațiunile sînt acum mai puțin balneo și mai mult climaterice, adică dependente de vremurile meteo-economice pe care le trăim.
Dar să nu anticipăm. Călătoria în trecutul evocat mai sus începe în Borsec, locul perfect pentru o rememorare a timpurilor apuse, pentru că aici, în ultimii 20 de ani, nu s-a schimbat absolut nimic. De fapt, greșesc, ceva s-a schimbat: vilele, majoritatea aproape centenare, lăsate de izbeliște, au îmbătrînit urît – doar vreo cîteva își permit să-și acopere demn, cu prelate verzi, rănile din ziduri. Plecat la plimbare pe aleile stațiunii, printre bănci îngropate în zăpadă și clădiri în stare avansată de degradare, într-o liniște profundă, de-mi auzeam și gîndurile cele mai intime, m-am întîlnit de atîtea ori cu un cuplu de clujeni, încît am devenit brusc amici. Cu excepția lor, nici un alt turist: doar cîte vreun pensionar localnic plecat la încărcat sifoane. Nu la magazin, ci la izvoarele care curg continuu în foișoarele din lemn, fără (deocamdată) casă de marcat.
Apropo, dacă judeci pe ce bogăție stau cei cam 2.500 de localnici (“Borsec” e exportată pe toate continentele, din State pînă în Japonia, și are note mari și comentarii excelente pe site-urile de specialitate), te aștepți ca oamenii ăștia să fie un fel de nababi ai apei minerale, doldora de aquadolari. Nope: cele două izvoare cu debit mare sînt captate de linia de îmbuteliat bancnote a fabricii păzite ca un obiectiv militar (deși eram pe altă stradă, la vreo cîteva zeci de metri de el, portarul, văzîndu-mă cu camera în mînă, a urlat la mine ca Dan Negru: NU E VOIE SĂ FACI POZE!) și nu sînt semne că prea mulți bani s-ar întoarce la comunitate.
Singura zonă cît de cît mai animată e pîrtia inaugurată în decembrie 2010, inspirat botezată “Speranța”. Și asta doar în week-end, cînd cei cîțiva schiori vin dimineața și pleacă seara. De ce ar rămîne? Puține pensiuni sînt renovate, baza veche de tratament e o ruină (cea nouă va fi funcțională, se speră, anul ăsta) și indicat e să vii pregătit, cu hrană rece la pachet, pentru că în singurul restaurant deschis, mîncarea e second hand, preparată din carne recongelată. Un cerc vicios, fără ieșire: nu sînt turiști pentru că nu prea ai ce face aici, nu se face nimic pentru că nu sînt turiști.
La plecare, în fața primăriei, am dat peste un panou pe care erau pictate niște planuri de dezvoltare a regiunii. Din păcate, ca mai peste tot în țară, dezvoltarea asta din afișele și pliantele colorate ale simpozioanelor organizate pe banii Coanei UE nu s-a întîlnit încă cu realitatea.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/86 din 27 februarie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment