Am fost turist, pe banii mei, la Roșia Montană. Nu pe strada bucureșteană din sectorul 6 unde, acum doi ani, încercam să fac un mockumentary, ci la Seiful României, localitatea ardeleană în care, după două mii de ani de trecut prin sită muntele de aur, niște unii nu mai au răbdare și vor să-l scoată pe tot, acum, cît mai rapid, mutilînd (nu numai) geografic zona.
Am stat trei zile într-un sat fermecător (din păcate, mai mult de jumătate părăsit), ce-ți amintește de copilăria la țară, un loc de care e practic imposibil să nu te îndrăgostești la prima vedere. M-am plimbat pe lîngă case vechi, șubrede și bolnave, dar care încă au o prestanță ce impune respect, prin poiene și fînețe în care vacile rumegă liniștit, pe ulițe și poteci care urcă și coboară dealuri, de la tăuri la galeriile romane. Potențial pentru agroturism există, deci. Considerabil mai mare decît în comunele de care auzi (prima oară) în media că întorc cu furca purcoaie de bani europeni pentru promovare și centre informative, deși marile lor atracții turistice sînt fîntîna și bufetul satului.
Viitorul turismului în Roșia Montană e, însă, neclar, la fel ca cel al întregii localități. Momentan, aici sînt înregistrate doar două pensiuni și un hostel, cu o capacitate totală de cazare de 50 de locuri; eventualii întreprinzători în turism, ca, de altfel, și amatorii interesați de a investi în orice altă activitate, de la croșetat mileuri la cultivat roșii montane, nu (mai) primesc autorizație de funcționare. De ce? Pentru că zona a fost declarată monoindustrială, rezervată exclusiv mineritului.
O idee despre cît s-ar putea cîștiga din turism și-au făcut localnicii (ăia care au mai rămas: aproximativ 70% dintre roșieni și-au vîndut proprietățile companiei de exploatare minieră, și-au luat oasele strămoșilor în desagă și au plecat aiurea), la FînFest: magazinul din centrul satului a avut încasări-record, iar zăcămintele locale de palincă (20-30 de lei litrul), clătite (2,50 lei), plăcinte cu brînză, cartofi, varză (3 lei) au fost exploatate în foc continuu. E drept, nu în fiecare week-end îți vin 5.000 de oaspeți care stau, în proporție de 95%, la cort, dar, dacă tu, ca gazdă, reușești să-i programezi pentru vizite săptămînale, poți trăi decent (și sănătos) tot anul. Important e să vrei.
Se pregătește o lege specială în favoarea mineritului care, din ce se aude, va fi trecută prin Parlament pînă la sfîrșitul lui septembrie. Grăbiți-vă, deci, luna asta s-ar putea să fie ultima ocazie de a vedea Roșia așa cum e acum, fără șenile de excavator și lacuri cu cianură. După aia, n-o să mai puteți vizita decît Noua Roșia Montană. Cartierul Recea din Alba Iulia, construit de compania minieră pentru foștii roșieni, în care strămutații, tînjind după animalele și gospodăria de-o viață, ascultă non-stop “Pușca și cureaua lată” și tund compulsiv, de trei ori pe zi, bucata de peluză care le ține loc de fîneață.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/113 din 4 septembrie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment