Sosirea
“Grig, we‘re entering Belgrade! Finally…“. E o după-amiază înnorată; imagini ușor estompate se derulează pe geamurile ude ale vagonului. Vin de la Ljubljana cu InterCity-ul MV 415 și cel care tocmai a pronunțat ușurat cuvintele astea e Lionel, colegul de compartiment – un jurnalist belgian, fost corespondent de război la Belgrad în 1999, ajuns din nou în zonă pentru o scurtă escală în drumul spre Grecia. A urcat din Zagreb și faptul că la granița Croația-Serbia eram singurii străini din compartiment (vameșul ne-a privit aspru, a examinat atent pașapoartele, notîndu-și ceva în agendă și le-a returnat cu regret, parcă), ne-a plasat cumva în aceeași tabără: intrînd în vorbă, am aflat, astfel, că sîntem colegi de breaslă.
Am coborît din tren, am traversat strada din fața gării și m-am cazat la Central Station, hostelul (100 dinari/noapte – cam 10 euro) aflat într-o clădire veche care, din exterior, pare cam distrusă, dar în interior e destul de OK: are dormitoare mari, bucătărie complet utilată, internet cu acces nelimitat la calculatorul de pe hol.
După o tură scurtă prin zona clădirilor bombardate în timpul războiului (Lionel mi-a arătat chiar și locul de unde și-a transmis corespondențele), rămase fix în aceeași stare – întru perpetuă reamintire, probabil -, am intrat într-un magazin de cartier, pentru mici cumpărături și ne-am întors la hostel. Lionel a făcut un duș rapid, am ciocnit o bere împreună, apoi belgianul mi-a strîns mîna și a traversat strada ca să urce în trenul de noapte spre Salonic.
Orașul
Belgrad. Beograd (Orașul Alb), cum îi spun sîrbii. Una dintre cele mai vechi localități europene (cu dovezi arheologice datînd din mileniul al V-lea î.Hr.), întemeiată de celți, botezată de romani Singidunum, fostă cetate bizantină, fost pașalîc turcesc, teatrul de operațiuni al atîtor conflicte de-a lungul vremii.
Cu ochii pe harta primită de la recepție, am pornit de dimineață la pas prin orașul lui Emir Kusturica și Goran Bregović. Și al lui Alex, un tînăr belgrădean pe care l-am întrebat cum ajung în centru, iar acesta, foarte amabil, m-a însoțit o bucată de drum, făcînd pe ghidul vreo jumătate de oră. Ne-am despărțit în fața hotelului Moscova – o clădire cu o arhitectură interesantă, o fațadă verde, nu roșie (cum, poate, v-ați fi așteptat) și o istorie centenară, bogată în evenimente: inaugurat de regele sîrb Peter I Karadjordjević, ex-sediu al Gestapo-ului în perioada 1941-1944, gazda unor oaspeți celebri – de la Einstein și Jack Nicholson la Yasser Arafat și Pavarotti.
Continuînd plimbarea pe bulevardul Terazije, am ajuns și în centru, în Trg Republike – un fel de Piața Universității belgrădeană, cu Teatrul Național și Muzeul Național aferente. Cu deosebirea că Mișu Viteazu al lor, Mihailo Obrenovic (tot călare pe cal), n-a fost mutat încă pentru vreo parcare subterană.
Din piață am intrat pe Knez Mihailova – artera pietonală cu magazine de firmă, reprezentanțe de multinațională, restaurante -, și am căscat gura și urechile la o orchestră care cînta muzică tradițională sîrbească lîngă o fîntînă arteziană. La capătul celălalt al străzii, e intrarea în parcul Kalemegdan și fortăreața cu același nume, de pe dealul care domină confluența Sava/Dunăre. Printre ziduri medievale, muzeul militar Vojni Muzej și-a scos tancurile și tunurile afară, să-i țină de urît statuii Pobednik (Învingătorul), unul dintre simbolurile orașului.
Excursia s-a încheiat în Skadarlija, cartierul boem al Belgradului, pe strada Skadarska. O uliță pietruită, cu atmosferă de secol XIX: flori pe la porți, terase și cafenele cu mobilier vechi, pereți pictați retro.
Plecarea
Rapidul 361 – București, via Timișoara. M-am despărțit de Belgrad cu o imagine tristă: blocurile de douăzeci de etaje, gri, comuniste, ale periferiei, înconjurate de dărăpănături sinistre, ca niște ghetouri. Și de vecinii noștri, cu niște secvențe și mai triste: în partea sîrbă a punctului de trecere a frontierei Stamora Moravița, trenul a staționat vreo două ore, soldați cu scări metalice și cîini-lup perchiziționînd în amănunt tot trenul. Și, poate pentru prima dată, m-am bucurat la cuvintele vameșului român: Bine ați revenit în România!
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 6/996 din 9 februarie 2011)
1 Trackback / Pingback