Sîmbătă de aprilie, Baia Mare, seara penultimei zile de infotrip ANAT în Maramureș. După cina cu moment folcloric la desert de la Casa Crișan, la ieșirea grupului din restaurant, cineva aruncă o întrebare-invitație-provocare, în dulcele grai local: „Merem în oraș?“.
N-a fost nevoie decît de o încuviințare veselă, pe mai multe voci, și, conduși de Cornelia și Karin, cele două drăgălașe ghide băimărene care ne însoțiseră permanent în circuitul județului, peste vreo zece minute, după traversarea pieței centrale și virajul scurt pe o străduță laterală, intram cu toții în Vintage. Un pub în care atmosfera lîncezea spre leșin: doar vreo trei mese de la parterul la care focul ardea în șemineul de pe ecranul televizorului și încă una de la etajul-balcon, ocupată de două prințese locale, aveau pe scaune niște consumatori plictisiți, blocați în starea aia a tuturor corăbiilor scufundate în băutura din fața lor.
Locul s-a animat, deci, brusc, și a devenit viu. Nici n-avea cum să fie altfel: gașca de jurnaliști și agenți de turism, vreo douăzeci de oameni cu chef de distracție, catalizați deja de horincile autoservite la Casa Crișan, era pregătită de petrecere. You gotta fight / For your right / To paaaarty, cum ne încurajau cei de la Beastie Boys, în boxe. Dincolo de tejghea, un cuplu spre 45-50 de ani (patronii?) și un puști hiperactiv păreau foarte bucuroși că li s-a triplat clientela.
Cu o bere (Nenea Iancu, 22 de lei) într-o mînă și cu camera în cealaltă, mă pregăteam să le fac o poză colegilor, cînd m-am trezit fără aparat: un suedez la vreo cincizeci de ani mi-l luase, oferindu-se să fie el fotograful oficial al momentului, ca să mă introducă și pe mine în cadru. Omul, un tip jovial și foarte comunicativ, stătea la masa vecină, cu un alt expat nordic, un finlandez cu vreo douăzeci de ani mai tînăr, și cu un localnic, Bogdan, fan Cațavencii (aveam să aflu, un pic mai tîrziu). Discuțiile în engleză cu noii mei prieteni s-au auzit doar parțial, acoperite de muzica retro, din anii ’70-’80-’90, a playlist-ului care curgea continuu, cum fusese turnat inițial, fără solicitări din partea publicului. Politica firmei, s-a scuzat barmanul senior, cînd m-am dus să fac refill-ul și i-am cerut, pentru o variație muzicală autohtonă, un Phoenix, completînd aria stilistică a ambianței sonore care oscila de la Queen, ABBA și Madonna la funk sau conga și-napoi.
Don’t stop me now, spunea Freddie, în timp ce ciocneam shot-urile de Jager comandate și plătite pentru toată trupa de doamna cu agenție de turism în Constanța. Petrecerea trecuse deja la un alt nivel: o parte dintre noi se mutaseră pe trotuarul din fața barului, lîngă butoaiele-suport de sticle și pahare, pentru spațiul mai mare necesar dansului larg al unor perechi cam nesigure în mișcări.
Am plecat cu toții din Vintage pe la 3 și ceva, deși, chiar dacă extenuată, lumea ar mai fi stat un pic: în cîteva ore începea ultima zi de infotrip și nu se făcea să întîrziem la program. Numai că, în drum spre camera hotelului situat la niște sute de metri mai încolo, deturnat de colegul și amicul clujean Remus, am mai băut un Nenea Iancu și în Log Out, clubul vecin cazării noastre. Aici ne-am reîntîlnit cu fetele de la masa de la etaj, plecate și ele din Vintage. Și cu metalul alternativ pe care nu-l auziserăm dincolo, Rage Against the Machine sau Linkin Park, pe riff-urile căruia am headbang-ărit cu toții pînă s-a făcut aproape dimineață.
Era duminică, pe la 4,30, cînd dădeam Log Out nopții furtunoase băimărene. În ultimele cinci-șase ore închisesem un restaurant și două baruri. O performanță cu care doar Piedone se mai poate lăuda.
(articol publicat în Cațavencii nr. 18/709 din 7 mai 2025 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment