Suedia-România, reeditarea alcoolică a unui meci de comă
Ajungem în Malmö într-o sîmbătă, fix în perioada Malmöfestivalen – festivalul anual, gen Zilele Orașului de pe la noi, pe parcursul căruia suedezii sărbătoresc țeapăn, cu muzică tare și alcooluri și mai tari. În seara asta, gazda noastră, Erik, un tip înalt, de vreo 30 de ani, cu privire metalică de inginer de mori eoliene, și-a propus să ajungă în fața scenei din piața centrală, la concertul unei Alanis Morissette locale. Dar, pînă să terminăm de descărcat bagajele, de încărcat vodca (lor) lîngă pălincile (noastre) din rucsac și să ne punem pe mărșăluit pe străzi spre centru, e foarte posibil ca alde Alanis să cînte fără noi.
Moonshine, la lumina lunii
Estimare corectă: ne strecurăm prin mulțimea adunată în piață, ținîndu-ne de mîini ca să nu ne pierdem, exact la sfîrșitul concertului. Sîntem șase: trei români (mă însoțesc amicul Marian și soția lui, Steffy) și trei suedezi (Erik, prietenul lui cel mai bun, Thomas, și verișoara sa, Anna, o blondă cu ochi albaștri și picioare care pleacă din gît – copia perfectă a suedezei din imaginația ludică a bărbatului român). Thomas s-a înfipt serios în sticla de moonshine (cum o alintă el) care călătorește din mînă în mînă și face stații lungi și, din ce în ce mai dese, în zona lui: îi sticlesc ochii ca la pisici noaptea (tocmai s-a întunecat) și are un debit verbal de invidiat.
După încă o realimentare, o luăm agale înspre parcul orașului, către insula înconjurată de canale pe care mai sînt instalate trei scene, unde luni seară vor evolua thrash-erii americani Testament și black-erii norvegieni de la Mayhem. Pe podul peste unul dintre canale, aproape de intrarea în zona de concerte, un tip de mînă cu un Johnnie Walker mă depășește, apoi se oprește și, aruncîndu-mi o privire lungă, îmi întinde sticla: Whisky, man? Pentru o clipă, îmi vine să-i servesc celebra replică românească Do you like some oats, horse?, dar mă limitez la un Sure, thanks!, îi dau la schimb sticla cu pălincă și intrăm în vorbă. Cînd îi spun că sînt din România, se retrage, simulînd frica, zice „Aha, Dracula!” și mă caută de colți.
Zona de concerte e îngrădită și păzită de jandarmi cu priviri nemiloase; consumăm ce-a mai rămas prin rucsac și abia apoi putem intra. Aici nu e de glumă cu băutura, băiete: n-ai 21 de ani, marș la sucuri! Dar chiar dacă ești major, în comerțul obișnuit ai acces doar la bere slab alcoolizată (maximum 3%) – alcoolul e monopol al statului suedez: nu-l poți cumpăra decît dintr-o rețea de magazine specializate la care te abonezi, ca la bibliotecă. Eventual, faci comandă, dacă nu găsești pe rafturi volumul din 1900 toamna pe care ți-ai dori să-l deschizi.
Sună telefonul lui Erik: este invitat la petrecerea unei prietene care-și serbează ziua de naștere acasă și are acceptul să ne aducă și pe noi. Ne înșirăm pe drum – el cu Anna, apoi Marian cu Steffy; eu și Thomas închidem plutonul, pălăvrăgind încontinuu. La un moment dat, însă, constat că my man Thomas evoluează rapid de la incoerență spre o tăcere de aur.
Jocuri, shot-uri și 112
Este trecut de miezul nopții, în momentul în care intrăm în apartamentul de trei camere al sărbătoritei. În sufrageria (ne)luminată de niște veioze chioare, vreo zece tineri stau turcește în cerc, ascultînd muzică în surdină și pupînd, pe rînd, o sticlă de vodcă.
Pînă să ne introducem în peisaj, facem cunoștință cu niște doze de bere aduse de gazdă. După un timp, Thomas, care și-a băut berea tăcut în dreapta mea, dispare la fel de discret. Atmosfera trenează; propun un joc de mimă. Partea suedeză nu știe să joace: explic pe scurt despre ce e vorba. Exact cînd îi șoptesc Annei cuvîntul de mimat (social), iar ea face ochii și mai mari decît îi are (- I cannot mime this! – Yes, you can!), în ciuda protestelor generale, se hotărăște plecarea. Mă uit la ceas: e 4 dimineața! Cînd a trecut timpul ăsta?
Sîntem în hol, gata să ieșim pe ușă. Doar noi, românii, pentru că Erik, Anna și gazda sînt în dormitor și discută în contradictoriu, într-o suedeză cu volumul în creștere. Ce s-a întîmplat? Erik vine cu explicația: sărbătorita e nervoasă pentru că Thomas doarme în patul ei și amenință că îl aruncă pe casa scării (nu suportă alcoolicii și are și prieten gelos), dar el și Anna sînt speriați pentru că omul nostru nu se trezește și pare că nu mai respiră.
Intru în dormitor; mă apropii de patul în care Thomas se joacă de-a mortul. Îl scutur hotărît: nici o mișcare, nici un sunet. Îmi iau un elan sănătos și… Două palme hotărîte. Nimic. Cînd să mă pregătesc să trec la cheia franceză, primele rezultate: o tresărire și un geamăt stins. Come on, man, stay with us! Îl întorc pe o parte și îi liniștesc pe suedezii care mă privesc cu neîncredere: All he needs is a good sleep.
Pe drumul de întoarcere, Erik îmi explică de ce s-a speriat: a mai trăit o dată filmul ăsta în studenție, cu un alt amic al lui, și n-a avut happy-end. După un chef monstru, dimineața s-au trezit mahmuri cu toții, mai puțin Martin: murise înecat cu propria vomă, exact ca Bon Scott de la AC/DC. Mda, cam horror! Ce înseamnă și prohibiția asta, nene: cum scapă omul la băutură, cum, gata, își bea mințile…
3 A.M.
Grig, do you have any moonshine left? Erik din vis mă zgîlțîie pînă reiau contactul cu realitatea. Mă trezesc buimac. E deja marți. Aseară am văzut Testament și am plecat cînd a început Mayhem, pentru că, în zori, o luăm din loc spre Stockholm. L-am lăsat la concert; tocmai s-a întors cu o gașcă de prieteni, printre care și înviatul-din-morți Thomas, care scotocește prin bucătărie după ceva de băut. Mă alătur trupei vesele și cosmopolite. Facem cunoștință. Un argentinian îmi amintește de cel mai frumos meci al Naționalei noastre ever și de coșmarul lor, Ilie Dumitrescu; îi pronunță numele perfect, se vede că l-a bîntuit ceva… N-apuc să mă umflu în pene, că Erik mă dezumflă, aducîndu-i în poveste pe Keneth Andersson și pe golul său din următorul nostru meci, cel cu ei, ăla cel mai trist ever. Ne înecăm amintirile în băutură. Cu prelungiri, dar fără lovituri de departajare.
Ultima fază pe care mi-o amintesc e cea în care Erik promite în suedeză că data viitoare ne îmbătăm la Pirați, în Vama Veche. Sau doar am visat?
(text publicat în Cațavencii – Almanahul Beției, 16 decembrie 2011)
Be the first to comment