29 decembrie, seara, gara din Braşov. Auraş vorbeşte la telefon cu Dinu, aflat în trenul care vine de la Bucureşti: s-a aranjat şi cu naşul. Urcăm, găsim două compartimente libere alăturate. Încerc să joc bridge cu Kinez, Auraş şi Ana brunetă. După ce ne dăm seama că n-avem unde etala mortul, trecem pe şah în echipe. La miezul nopţii, în celălalt compartiment, Dinu e trezit cu un La Mulţi Ani! de ziua lui, lălăit pe multe voci.
5 a.m. Sîntem în Vişeu. Autobuz obosit, rece, plin de fum şi de ţigani. Mi-e rău şi sînt singurul care stă în picioare.
Nu s-a luminat încă. Ne învîrtim pe lîngă o coşmelie de tablă, ce pare a fi o staţie de autobuz. Nimeni nu ştie exact unde trebuie să ajungem şi cine ne aşteaptă. Se vorbeşte la telefon cu o Diana care va ajunge pe la 10. God! E abia 6 şi un pic şi sîntem dărîmaţi de oboseală…
Se apropie răsăritul. Găsim, în fine, gazda. Caut ţintit, ca o torpilă vasul, primul pat şi plonjez într-un somn de plumb.
Mă trezesc năuc, fără să realizez pe moment unde sînt. Ies cu grijă, să nu deranjez sacii de dormit împrăştiaţi prin toată camera. Zi rece de decembrie, într-o curte maramureşeană. Trag adînc aer în piept.
Ne instalăm în casa de oaspeţi rezervată doar pentru noi. O căsuţă veche, autentică, intimă: sobă cu pirostrii, paturi minimaliste, gen laviţă, oale de lut şi ştergare pe pereţi. Maria Tănase, de-a casei, ne cîntă în timp ce mîncăm cîte ceva.
Scurt pelerinaj la monumentul martirilor din Moisei: la 14 octombrie 1944, 42 de români şi evrei ucişi de trupele horthyste în retragere, pe motiv că ar fi fost partizani. 12 coloane dispuse circular, opera lui Vida Geza.
Ne întoarcem. În prezent şi acasă. Se ascultă Pink Floyd, se joacă şah. Andrei cu Dumi. Mimă, fete contra băieţi. Kinez şi Ana brunetă dansează tango. Timpul trece pe nesimţite. Vinul roşu adus de Dinu e foarte bun. Sebi pune Phoenix, Cantafabule. Dăm din plete, cîntăm şi bem pînă cînd vinul ne strînge pe toţi turceşte, în cerc, în jurul bidonului. Stingerea o dă Diana, cu glas tăios de om ajuns la capătul răbdării.
O nouă zi. Ultima a anului. Ne spălăm pe dinţi cu horincă de la nenea Toader. E belea de bună! Ciugulim cîte ceva de pe masa scoasă afară în zăpadă. Bulgăreală. Se fac poze, se filmează. Dinu aşteaptă răbdător: a lansat ideea să mergem la Borşa. Plecăm. Am luat steagul cu noi. Ne simţim ocrotiţi. Şi mîndri. Maşinile ne claxonează. Le răspundem la salut.
În Borşa, forfotă mare: mulţime îmbrăcată în costume populare, obiceiuri de iarnă în plină desfăşurare. Luăm un microbuz spre ceea ce se cheamă “Complex”. Apoi urcăm pe jos pînă la pîrtia care se vede nu foarte departe.
Schiori, lume jucîndu-se în zăpadă, telescaun. Telescaun. Vreau în telescaun. Cer relaţii de la un nene ce pare a fi dispecer. “Nu cred că aveţi timp să urcaţi şi să coborîţi. La 5 se opreşte.”. Repede în rînd, la bilete. Lîngă mine, Ana blondă, care vrea şi ea.
Luăm cursă completă. Sîntem pe poziţie. Telescaunul se opinteşte în noi. Am plecat.
De sus, totul se vede aşa cum este şi cum nu realizezi avînd pămîntul sub picioare: divin. Munţii Rodnei înecaţi în zăpadă, Borşa în vale, apusul cu nuanţe roşiatice pe cerul clar, aerul rece care-ţi lipeşte nările.
S-a întunecat; coborîm. Găsim cu greu o maşină care să ne ducă la Moisei. Ajungem pe la 8. Afară s-a făcut focul, se pune de grătar. Învîrt cartofi, întorc fripturi. Îmi intră fum în ochi. Lumea mănîncă pe furate. Nu prea mi-e foame. AC/DC şi cîrnaţi de Pleşcoi.
E aproape 12. Petarde, artificii, şampanie. Sîntem în noul an. Dintr-o boxă scoasă afară se aude Phoenix. Dansăm în jurul focului cu steagul în mîini, ca într-un ritual. Toasturi. Muzică populară maramureşeană. Hore. Palincă. O bucată de friptură, din mîna Anei blonde. Vin.
Lumea face ochi, de prin sacii de dormit, mult după prînz. Auraş: cică să urcăm Pietrosul sau Ineul. Ha, ha! O lălăim pe lîngă masa încărcată cu ce-a rămas de azi-noapte. O parte din gaşcă pleacă spre o mănăstire din zonă. Pe seară, şezătoare cu poveşti de pe la examene şi bancuri. Linişte.
E ziua plecării. Lumea strînge, împachetează, face curăţenie. Sîntem din nou în staţia de tablă. Ne facem curaj cu sticla de vin care trece din mînă în mînă. Se rememorează frînturi din bancurile de aseară. Vine autobuzul.
Barul de lîngă gară. Cafea, rom, ciocolată caldă. Mese pline. Rumoare. Se schimbă numere de telefon, adrese de mail. Ultimele sandvişuri în sala de aşteptare.
Tren de noapte. Toată lumea tace. Depresia de 2 ianuarie. O parte din noi moare şi Max îi cîntă prohodul la fluier.
(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)
Be the first to comment