Prima știre turistică importantă a lui 2017 e că avem din nou minister de resort. Lumea turismului românesc se uită cu multă speranță înspre proaspătul ministru Mircea Titus Dobre, de la care se așteaptă evitarea greșelilor făcute de predecesorii săi, Agathon sau Udrea, și luarea celor mai potrivite decizii pentru dezvoltarea turismului național.
FIHR (Federația Industriei Hoteliere din România) cere de la noul minister stimularea investițiilor private, susținerea sistemului educațional al forței de muncă în turism, actualizarea brand-ului de țară, consultarea specialiștilor din domeniu și deschidere spre dialog cu federațiile și asociațiile profesionale. ANAT (Asociația Națională a Agențiilor de Turism) vrea 9% TVA pentru agențiile de turism și măsuri de stimulare a incoming-ului. FPTR (Federația Patronatelor din Turismul Românesc) dorește o strategie de dezvoltare clară, reglementări care să le ajute să-și păstreze angajații și creșterea bugetului de promovare externă (în 2016, cele două milioane de euro alocate n-au acoperit nici măcar costurile de participare a țării la principalele tîrguri internaționale de profil).
Prima declarație a noului ministru a ucis, însă, cu o singură propoziție, toate așteptările: prioritatea sa este dezvoltarea turismului ecumenic. Dacă se oprea înainte de ultimul cuvînt, era perfect. S-au consumat zeci de MWh și sute de hectolitri de cerneală tipografică de cîte ori s-a spus/scris în presa de specialitate că turismul ar trebui să fie prioritate națională.
Și uite-așa, pe forumurile, blogurile, paginile de FB specializate hitul începutului de an a fost “Dac-aș fi pentr-o zi președinte“, cu varianta specifică “Dac-aș fi pentr-o zi ministru de turism“. Care mai de care și-a dat cu părerea ce-ar face odată ajuns șef al Turismului: de la organizarea de evenimente, conferințe, seminarii la difuzarea de reclame pe canale media mondiale și participarea la cît mai multe tîrguri.
Da, bune măsuri, în teorie, dar cred că problema ar trebui privită un pic altfel. Dacă ar fi să intru în jocul ăsta (deși continuu să susțin că o țară civilizată, cu infrastructură OK și ministere ale Finanțelor, Dezvoltării, Transporturilor care își fac treaba corect, n-ar avea neapărat nevoie de un ministru al Turismului), aș începe, ca orice manager de firmă privată, cu o mai bună organizare a resurselor deja existente, cu un aparat administrativ mai suplu, compus din oameni competenți, orientați spre rezultat. Aș porni de jos, de la omuleții de la Direcțiile Județene de Turism, sau cum s-or mai numi ele acum, și de la ceilalți bugetari din sistem care o freacă, la trecerea timpului, și a căror activitate este cu totul și cu totul din hîrtie. I-aș strînge pe toți șefii din teritoriu la o ședință și le-aș da termen o lună de zile ca să vină cu situația exactă din teren: ce obiective turistice adevărate sînt în zonă, cîți investitori au, ce probleme majore există. Aș cere propuneri concrete pentru proiecte de îmbunătățire (calendar de evenimente locale, integrarea micilor pensiuni agroturistice în circuitul vizitelor diverselor oficialități, materiale informative în limba engleză la toate obiectivele turistice) și aș verifica termenele și efectele aplicării acestora, cu sancțiuni și recompense, atunci cînd e cazul.
Abia după aia, după ce am rezolvat stringentele probleme interne, aș trece la mediatizarea externă, prin investiții eficiente, cu bani puțini și feedback măsurabil (exemplu: organizarea de infotrip-uri pentru jurnaliști de travel străini cu audiență semnificativă), a brand-urilor turistice naționale, indiferent de numele și felul lor: Dracula, biserici din lemn, pălincă de Turț, sarmale moldovenești sau oale de lut de Horezu.
(articol publicat în Cațavencii nr. 1/284 din 11 ianuarie 2017)
Be the first to comment