Săptămîna asta, de joi pînă duminică, se întîmplă iar, în pavilionul B2 de la Romexpo, Tîrgul de Turism al României. Ediția anterioară, cea din 2020 – desfășurată, parcă, într-o altă viață –, se încheia cu prognoze optimiste și agende pline pentru tot anul. Că pe-urmă, la doar cîteva zile, a venit COVID-19 peste noi și ne-a făcut program de călătorit mai mult din dormitor pînă-n bucătărie, e o poveste prea puțin turistică (Offf…!) ca să mai vrem să ne amintim.
Revenind, însă, la momentul prepandemic de la TTR 2020, ce-aș vrea să rememorez în acest text, e reîntîlnirea de la noi de-acasă cu Nikitas și colegii lui din Ammouliani, grecii veniți cu stand și prezentare oficială la Tîrg, eveniment la care-am fost invitați să vorbim, despre experiența infotrip-urilor pe insula cu vedere directă la Muntele Athos, cîțiva dintre jurnaliștii, scriitorii, ghizii și agenții de turism care au fost acolo.
Era cumva ca de la sine înțeles că, după souvlaki-urile, moussaka-lele, tzatziki-urile și bouzouki-urile savurate, direct la sursă, în anul precedent, ne venise și nouă rîndul să fim un fel de gazde pentru simpaticii noștri prieteni de la Egee. Spun un fel de gazde, pentru că, spre deosebire de greci, care ne primiseră, cu brațele deschise, fiecare pe la pensiunea și taverna lui, fiindcă nici unul dintre noi nu-și deschisese încă o tarabă cu mici, sarmale și lăutari la acordeon, în București (deși, judecînd după starea presei de-atunci și de-acum, n-ar fi fost o idee prea rea), am pasat responsabilitatea livrării celebrei ospitalități românești unor cîrciumari profesioniști. Nu mai știu exact cine-a venit primul cu propunerea (parcă, Mihai de la România Pitorească); cert e că, după programul celei de-a doua zile de Tîrg, vineri seară, am decis să ne adunăm cu toții la o altă masă rotundă – de data asta, fără microfoane și PowerPoint-uri –, la Excalibur, în Piața Revoluției, colț cu Academiei.
Iată-ne, deci, ajungînd, pe rînd, pe la 7, la demisolul/pivniță/cramă cu intrare în spiritul numelui: cam medievală, dacă te uitai la pereții jupuiți și murdari, omițînd țeava de gaz, buchetul de cabluri și cutia de tablă a aerului condiționat care nu prea erau din filmul ăsta. Înăuntru, atmosfera era în aproximativ același stil, unul mai puțin de legendă cu cavaleri ai regelui Arthur, și mai mult de reclamă modernă cu oșteni de-ai lui Vodă care au terminat repede bătălia cu Excel-urile și deadline-urile de la birou ca să se cinstească vîrtos la o bere.
Pînă și-a găsit fiecare dintre noi locul, hangii au început să toarne în ulcele vin alb de Panciu sau de Jidvei, ca să ne amețească foamea, în așteptarea platourilor din lemn cît tăblia unei măsuțe de cafea pline vîrf cu tot felul de cărnuri perpelite pe grătar pentru opt persoane. Tacîmuri primeai doar după o comandă foarte insistentă, recomandîndu-ți-se mai întîi, să folosești, după regula casei, mîna – fix cum au mîncat românii și mult încoace, după inventarea furculiței și a spălatului pe mîini. (În paranteză fie spus, delicatele mele vecine de scaun, două grecoaice ochioase și foarte vorbărețe, s-au șocat nițel, cînd au fost poftite să-și utilizeze unghiuțele pentru porționat îmbucătura.)
La finalul acestei cine de proporții pantagruelice, de la masa rotundă, doar pe la colțuri, și lungă ca la petrecerea de botez a unui prunc dîmbovițean, s-au ridicat, gîfîind, 37 de persoane. Știu exact asta pentru că, scoțîndu-i din ecuație pe cei 13 invitați greci, calculul notei împărțite frățește a dat rezultatul 135 de lei de cușmă valahă. Adică vreo 20 de euro per consumație de mesean, la cursul de atunci. La cît s-a mîncat și s-a băut în seara aia, banii ăștia ne-ar fi ajuns, în Grecia, în sezon, doar pentru primele 15-20 de minute într-o tavernă.
(articol publicat de catavencii.ro, 24 februarie 2022)
Be the first to comment