Un turist ajuns întîmplător în Galați, de Ziua Marinei, ar fi fost primit cu focuri de artificii lansate de pe o barjă și cu muzica diverselor concerte de pe Faleză, aproximativ la fel ca la celelalte sărbători, mai mult sau mai puțin oficiale, ale orașului: de Sf. Andrei, ziua patronului spiritual, sau în Duminica Floriilor, cînd tot Galațiul miroase a scrumbie la grătar. În restul timpului, pentru suporterul venit cu echipa în deplasare, la meciul cu Oțelul, sau pentru călătorul în tranzit, înainte de îmbarcarea pe bacul sau vaporașul spre Deltă, pîinea și sarea simbolice sînt reprezentate doar de aerul poluat al combinatului siderurgic.
Ăsta e primul contact cu orașul, chiar înainte de momentul în care trenul ajunge în gară. Dacă tot ai coborît din ultimul vagon, poți să-ți ventilezi plămînii ajungînd rapid, prin triaj, în Grădina Publică, cel mai mare parc gălățean. Apoi, de la statuia lui Cuza postată la intrarea principală în Grădină, poți să vezi orașul în viteză, urcînd într-o cașcarabetă* care-l traversează. Sau la pas, plecînd la plimbare pe Domnească, bătrîna stradă flancată de tei venerabili, cu aer trist (trotuare sparte, case vechi, nerestaurate, care pot ajunge în orice moment în stradă, peste trecători) și miros liniștitor (după o ploaie torențială, fiecare groapă se umple cu ceai de tei). Pe bune, nu vă brăilesc*: cu excepția Facultății de Mecanică, a Teatrului Dramatic, a Casei Lambrinidi și a Universității, majoritatea clădirilor de pînă la părculețul din centru, ăla cu celebra statuie a lui Mihai Eminescu care apare în mai toate pozele de cununie ale gălățenilor, așteaptă o mînă harnică de zidar și/sau de zugrav.
Trecînd pe lîngă Nespălata, cum i se spune femeii din bronz care locuiește într-o fîntînă arteziană, ajungi pe Faleză, locul de întîlnire al localnicilor fugăriți de-acasă de canicula care încinge blocurile. Cu o undiță în mînă, pe biciclete, pe role sau, pur și simplu, pe sandale, mulțimea mișună continuu prin zonă sau ocupă terasele vaselor transformate în restaurant și băncile de lîngă alei, cu vedere la sălciile de pe mal și la sculpturile metalice ultraavangardiste (acum 30 de ani, cînd ieșeau din maternitatea taberelor de creație ale artiștilor plastici organizate aici). Seara, pe Faleză, trebuie să tragi un bigmen* pe tine: nu atît ca să te ferești de briza Dunării, cît de țînțarii gălățeni al căror apetit pentru sînge proaspăt de vizitator e deja proverbial.
Promenada se încheie vreo cinci kilometri mai încolo, în celălalt capăt al Falezei, la punctul de trecere cu bacul. Dacă tot ai ajuns aici, urcă în Turnul TV: din restaurantul aflat la 86 m altitudine poți panorama orașul, Dunărea, dealurile Dobrogei, lanurile de porumb ale fraților de peste Prut. Și ai ocazia să vezi de la distanță și alte locuri din Galați, prin care un turist nu are ce căuta: (ceea ce a mai rămas din) combinatul siderurgic, macaralele șantierului naval și cartierele muncitorești din apropierea viaductului spre combinat, o mixtură postcomunistă de foste lagăre de muncă și viitoare ghetouri.
*Mic dicționar de regionalisme gălățene: cașcarabetă – maxi-taxi (denumire moștenită din epoca transportului în comun al anilor ‘90, perioada de maximă înmulțire a dubițelor precar carosate care făceau stație la blocul fiecărui pasager și de pe care curgeau toate tablele); a brăili – a păcăli pe cineva, a minți (verb cu circulație strict locală, expresie neechivocă a clasicei rivalități cu vecinii dunăreni din amonte); bigmen – tricou cu mînecă lungă, hanorac (etimologia cuvîntului este neclară; probabil, rezultatul unui fenomen lingvistic similar cazului Adidas-adidași, în care subiectul e vreo marcă de textile Big Man comercializată cîndva aici și rămasă în memoria urbană).
(articol publicat în Cațavencii nr. 34/163 din 27 august 2014 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment