Duminică, acum zece/‘șpe zile (depinde cînd citiți textul ăsta), am urcat, pe picioarele personale, cu rucsacul în spate, din Sinaia pînă la Cota 1.400. Știu, sînt un mare fraier: nimeni nu mai face chestia asta în Bucegi, de cînd s-a inventat telegondola care te ia de la portiera mașinii și te depune lîngă grătarul cu mici al întreprinzătorului cu terasă alpină. Sau taxiul montan care așteaptă în parcarea din centrul Sinaiei clienți amatori de curse prin cartierele rezidențiale de vile și hoteluri răsărite la Padina, Bolboci, Piatra Arsă. Pentru că, poate nu știați, în Bucegi a apărut o nouă arteră de circulație, DJ 713, căreia îi mai lipsesc doar semafoarele și trecerile de pietoni din oraș – traficul, mai ales în weekend, seamănă bine cu cel din intersecțiile bucureștene, de cînd celebra, deja, TransBucegi duce melteanul cu mașină 4×4 și gunoaiele sale pînă pe Omu. Să fim, totuși, istoric corecți: zona Babele-Sfinxul-Caraiman era colonizată ireversibil, cu mult timp înaintea apariției asfaltului pe crestele Bucegilor, de turmele de conchistadori pantofari aduși de telecabină din Bușteni, la tulburat habitatul faunei montane și la pîngărit toate locurile virgine, în special cele de sub panourile din lemn pictate cu regulile comportamentului pe munte.
Pe traseu m-am întîlnit cu un localnic munțoman de vreo 50 de ani, fost salvamontist, posesorul unei imense bărbi sure de patriarh al munților, care m-a însoțit pe ultima porțiune de drum. Într-o discuție amicală, mi-a reconfirmat toate temerile care m-au ținut departe de Bucegi în ultimii cincisprezece ani; ultima fază de care era sictirit la maximum este recenta înființare a circuitului de mountain-bike Happy Bear Trail fix pe poteca turistică marcată pe care lumea cu rucsac urcă de zeci de ani: pietonul nevinovat riscă în orice moment să fie luat pe capotă de vreun biciclist bezmetic care-și dă drumul la vale fără frîne, pe urmele urșilor fericiți.
Am dezbătut problema și a doua zi, la Centrul de Informare Turistică Sinaia, cu domnul Paul Popa, un om care știe foarte bine despre ce e vorba în propoziție (a lucrat ani buni și pe la hotelurile de la Cota 1.400). Situația a scăpat de sub control, în principal pentru că s-a răspuns greșit la întrebarea Bucegii: Parc Natural sau Parc Național?. Așa s-a vrut undeva, acolo, sus, la vîrful administrației locale: legislația parcurilor naționale, fiind mult mai restrictivă, nu se pupa deloc cu interesele unor oameni cu (mulți) bani, deci Bucegii au fost declarați doar Parc Natural. Fostele cabane montane, majoritatea construite în perioada interbelică de asociații de montaniarzi inimoși, în scopuri educativ-turistice, de admirat și ocrotit natura, au fost deturnate de la destinația inițială și, după privatizări dubioase, au fost transformate în reședințe de vacanță cu circuit închis și foarte închis. Există, azi, de exemplu, un nene care a devenit peste noapte proprietarul a vreo 25 de kilometri pătrați din Parcul Natural Bucegi. Pe care, probabil, i-ar lua în dormitorul personal, să se joace numai el de-a mama și de-a tata cu muntele, dacă ar putea.
P.S. Mai nou, cică o să apară și o biserică pe Platoul Bucegilor. Asta le mai lipsea pantofarilor să se simtă aici ca acasă, la capela de pe maidanul dintre blocuri, unde se îngrămădesc duminica să plătească acatiste de iertare a păcatelor din cursul săptămînii, pentru ca luni să o ia de la capăt în cercul vicios al greșelii. E logic, pe undeva: aici au înțeles ei că sînt mai aproape de Divinitate. Cu vreo două mii de metri mai aproape.
(articol publicat în Cațavencii nr. 41/170 din 15 octombrie 2014)
Be the first to comment