Unul dintre relativ puținele brand-uri turistice românești, inclus pe lista patrimoniului cultural UNESCO, alături de doină și de jocul călușarilor, e vasul de lut de la Horezu.
La 45 de kilometri de Rîmnicu Vîlcea, în capitala ceramicii românești (cum ești informat la intrare), peste drum de oala de lut gigantică transformată în clădire, se află casa, atelierul și showroom-ul meșterului Paloși, unul dintre cei opt-nouă olari locali încă activi, care-și predă roata la facultatea de Arte Plastice din Rîmnicu Vîlcea. Maestrul nu are fii, doar fiice, și nici ucenici cărora să le transmită tradiția: ultimul discipol a fugit în Italia, la un salariu de 3.000 de euro pe lună. Meserie rară, produs căutat: un ulcior mic care costă, în România, cam un euro, acolo se vinde cu 3-4 euro.
Olarul. Demiurgul ce întrupează din pămînt, cu propria-i mînă, obiecte care au viață, pe lîngă casa omului. Materia primă, bila de argilă dintr-un deal din apropierea Horezului trecută printr-un malaxor de omogenizare, e luată de pe roată sub formă de farfurii, castroane, căni, ulcioare, oale, vaze, după ce a fost modelată de o mînă care lucrează independent, fără să mai apeleze la creier, ghidată de un duh al Creației: în timp, degetele își formează reflexele lor, gesturi inconștiente care traduc ideea inițială în produs final (tehnica o prinzi, ca la șoferi, după 100.000 km parcurși, respectiv, după 100.000 de obiecte care ți-au trecut prin mînă; pentru obiectele neregulate există o altă tehnică: turnarea în matriță). Creațiile se pun la uscat, se vopsesc în motive zoomorfe, vegetale, geometrice (cocoșul de Horezu, colorat mai ales în roșu și galben, este marca locului), se ard în cuptor de capacitate mare (1.000-1.500 de bucăți, în funcție de dimensiuni), la 850-950° C (foc de lemne cu flacără galben-albăstruie, 15-16 ore, sau de rezistență electrică, 8 ore) – sub acest interval de temperatură, obiectele se nasc friabile; peste acesta, de la 1.000° C, lutul se topește și începe să curgă. După ce s-au răcit, ai, deci, peste o mie de nou-născuți casanți, care trebuie mînuiți, transportați și stocați cu grijă, pînă își găsesc proprietarul. Maestrul exportă, dar nu direct, pentru că a fost o vreme în care se ocupa de chestia asta și îi lua tot timpul – a lăsat și pe alții să mănînce o pîine, după cum, plastic, s-a exprimat.
Din păcate, acești alții nu-i lasă pe ei, pe horezeni, să-și mănînce onest pîinea: sesizînd cererea din piață, comercianții intermediari au operat și în sens invers, importînd masiv ceramică decorativă ieftină din China sau Bulgaria. Asta cer clienții, asta se vinde, așa încît, ca să nu iasă din biznis, olarii au fost nevoiți să pună pe raft, lîngă producția proprie, și marfă de bazar. Astfel, tîrgul de oale expuse zilnic pe standurile din magazinele sau de pe trotuarele Horezului s-a umplut cu pitici, Albe ca Zăpada, ciupercuțe, berze, broaște, căței, o întreagă faună din ipsos complet străină de loc, cunoscutele suveniruri turistice false, de marginea drumului. Ceramica autentică e atît de sufocată de kitsch-urile astea, încît festivalul anual „Cocoșul de Horezu” se poate rebrandui liniștit „Piticul de Horezu”. Făcut în China.
(articol publicat în Cațavencii nr. 2/285 din 18 ianuarie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment