Recunosc de la bun început: cînd am coborît din microbuzul care ne aducea de la Harghita-Băi, după niște ore bune de tăvăleală pe pîrtie, singura motivație din momentul ăla ca s-o ard turistic într-un City Broke prin Miercurea Ciuc era imaginea unui gulaș (tocănița din bucățele de carne de vită, ceapă, roșii și, eventual, cartofi, în sos gros, superpicant, de ardei iute și piper, făcută la ceaun; rețeta e o precizare necesară, o să vedeți la final de ce) aburind lîngă un pahar de palincă, supratitrată mare Wanted, care s-a transformat, pînă la urmă, într-o misiune de căutare asiduă demnă de scenariul unui gulaș-western gastronomic intitulat The Good, The Hot and The Spiciest.
Era o după-amiază mohorîtă de iarnă, rece ca într-un congelator dat la maximum, iar orășelul pustiu prin care ne plimbam hai-hui se numea în ziua aia Duminica Ciuc. De la gară pînă în centru, doar peisaj clasic de blocuri comuniste, cu sedii de bancă și magazine (închise), la parter. Ici-colo, cîte o biserică. Nici măcar în jurul sălii patinoarului, o hurdubaie sinistră, cenușie, locul fostelor bătălii, pardon, meciuri de hochei Csíkszereda-Steaua, nu era mai multă animație. Din parcul vecin cu platoul pieței în care stau grămadă Casa de Cultură, Biblioteca, Poșta și mai toate instituțiile administrative ale orașului/județului, o pietonală betonată pleacă să se intersecteze în T cu singura parte a centrului care arată altfel decît cutiile de pantofi umplute cu cutii de chibrituri ale arhitecturii anilor ‘70-‘80: strada Petőfi, un fel de Lipscani ceva mai lată, pavată cu macadam, ale cărei clădiri, vechi case secuiești cu etaj, au supraviețuit sistematizării ceaușiste, mai mult sau mai puțin renovate (unele au primit un var în culori pastelate, altele au rămas cu fațada jupuită), dar iluminate din mijlocul străzii de felinare stil 1900, iarna.
Pentru că, da, ne-a prins întunericul tot căutînd prin restaurantele din bucata asta de Centru Vechi (Hochei Club, Bandidos, Tosca) și tot negăsind gulașul rîvnit. Într-un tîrziu, ne-am retras resemnați în Renegade Pub și ne-am consolat apetitul cu o pizza stropită cu un sos extra-iute și cu niște Harghita, sora mai mică, mai ieftină și mai bună a berii Ciuc (deși are doar distribuție locală, de ceva vreme, poate fi băută și prin cluburile de hipsteri din București, la prețuri de vreo patru-cinci ori mai mari decît cel de producător).
P.S. Poate că vă gîndiți că n-am găsit gulașul ăla, cum n-au găsit alții pîinea din celebra anecdotă xenofobă (povestită mereu, cînd vine vorba de Ținutul Secuiesc, de oameni vehemenți, care au trăit-o din auzite), pentru că l-am cerut în românește. Eroare: chelnerii au fost, fără excepție, foarte amabili, dar, din păcate, n-aveau în ofertă decît varianta sa zemoasă, supa-gulaș.
(articol publicat în Cațavencii nr. 48/177 din 3 decembrie 2014)
Be the first to comment