Dacă din E85, segmentul rutier Rîmnicu Sărat – Focșani, faci stînga după ieșirea din Dumbrăveni, peste vreo două sute de metri, pe partea dreaptă, o să vezi un conac cu două corpuri și un bust în față. Cel care privește fix spre eternitate e Alexandru Vlahuță (1858-1919); clădirile din spatele lui sînt muzeul său memorial.
Iubitorul de natură care a scris, în România pitorească, despre turism autohton eco și bio, de țară, acum mai bine de un secol, a devenit proprietar aici în 1905, prin recăsătorirea cu Alexandra Gîlcă, moștenitoarea casei părintești dintre dealurile domoale ale Coteștilor pe care se coc lent strugurii vinurilor de la toamnă. Primele încăperi arată clar că locuința a aparținut unui om al literelor: în vitrine, pot fi examinate mărturii documentare despre viața și activitatea publicistică la revistele Viața, Sămănătorul, Cuget clar, alături de V.A. Urechia sau Coșbuc, poze din studenție sau din perioada în care Vlahuță a fost profesor de limba română la Tîrgoviște, scrisoarea testament literar către una din fiice, Margareta, alintată Mimilica, diverse volume de proză sau poezie, cărți poștale către prieteni și mesaje adresate celor apropiați (cel mai interesant pare cel către ginerele său, sfat valabil și azi: “În adîncimile vremii sînt puteri misterioase care lucrează încet la izbînda omului vrednic, cinstit, răbdător. Nu te grăbi, nu dispera – biruința este a celor care știu să aștepte“).
Imaginea pămînteană a poetului e completată de cîteva obiecte personale (binoclu, portofel, instrumente de scris), eșarfa tricoloră de la înmormîntarea sa, samovarul ceaiurilor la care-și invita prietenii. Oaspeții erau așteptați în salonul de primire, care are încă mobilierul original, spre deosebire de camera tradițională, specifică satului în care s-a născut Vlahuță, Pleșești de Bîrlad (localitatea îi poartă azi numele), unde-a fost reconstituită atmosfera timpului din casa sa natală, care, din păcate, ca în multe alte cazuri, nu mai există.
Holul de trecere spre cel de-al doilea corp de clădire, panotat cu tablourile lui Nicolae Grigorescu, “pagini nepieritoare de o poezie caldă, atingătoare, trăită“, duce către dormitorul retras în tihnă, armonie și regăsire de sine în care, ca o icoană, strălucește prin simplitate portretul tatălui, Nicolae Vlahuță – nume de călugăr Nectarie –, la 100 de ani, pictat de Grigorescu la Mănăstirea Agapia, acolo unde Vlahuță senior se retrăsese pentru ultimele sale zile. În memoria lui, fiul a amenajat un mic altar într-o firidă din colțul camerei, loc de rugăciune pentru sufletul celor pierduți.
La etaj, mai pot fi vizitate Camera Prietenilor, în care sînt expuse fotografii-document cu amicii lui Vlahuță (mari personalități ale vremii ca Barbu Ștefănescu Delavrancea, Caragiale, Iorga, pictorul Nicolae Grigorescu, care i-a devenit cuscru, Octavian Goga, care i-a devenit fin) și alți colaboratori importanți ai scriitorului (Vlahuță l-a cunoscut și apreciat pe Eminescu, i-a fost mentor spiritual lui Vasile Voiculescu), și biroul de lucru, unde, printre cărțile bibliotecii, lîngă toc și călimară, și-a găsit scriitorul, timp de 11 ani, liniștea necesară creării operelor sale (mai puțin cea mai cunoscută, apărută în 1901, lucrarea România pitorească, considerată la acea vreme un atlas geografic în formă literară scris de un mare patriot). Liniște spulberată în 1916, cînd, odată cu înaintarea frontului, familia Vlahuță a fost nevoită să umple carul de bejenie parcat în spatele casei cu lucrurile cele mai valoroase – cărți, covoare, picturi –, și să se refugieze din calea trupelor germane în Moldova, la Iași, și apoi la Bîrlad. Întorși acasă după război, proprietarii și-au găsit casa goală și distrusă. De reparații avea să se ocupe soția: Vlahuță s-a stins din viață un an mai tîrziu și s-a mutat la Bellu.
P.S. Ce le lipsește caselor memoriale și muzeelor românești ca să fie mai atractive pentru publicul larg, după modelul celor europene? O promovare pe toate genurile de media și un marketing agresiv, orientat spre generațiile tinere ale prezentului. Nu neapărat în stilul clickbait al serialului TV american Mysteries at the Museum, dar într-un fel diferit, proaspăt, modern, care să spargă matricea înțepenită a sistemului ce face cultură după proiecte vechi de 50 de ani. Iată și semnul că lucrurile se pot întîmpla și altfel, dincolo de viziunea închistată a birocrației culturale: acum cîteva luni, Casa Vlahuță a fost inclusă ca stație de oprire a unui tur județean pe bicicletă care a îmbinat perfect sportul, cultura și turismul.
(articol publicat în Cațavencii nr. 30/519 din 28 iulie 2021)
1 Trackback / Pingback