De la inaugurarea Cazinoului din Constanța se împlinesc, săptămîna asta, pe 15 august, 115 ani. Sau trei luni. Depinde la care te raportezi, la cea din 1910 sau la cea mai recentă, de la capătul celor cinci ani de restaurare. Unii consideră că, în mai, a fost o reinaugurare, dar, la o comparație între Cazinou 1910 și Cazinou 2025, s-ar putea să vorbim de aproape altă clădire. Cu o amenajare diferită a interioarelor și aproximativ altă destinație.
De fapt, dacă e să fim scrufuloși la datorie, cum spunea Pristanda, istoria unui spațiu cu scopuri recreative la malul mării începe ceva mai devreme, cam de pe timpul lui Ghiță, nu mult înainte ca pana lui Caragiale să-l zămislească pe hîrtie. Versiunea 1.0 datează de pe la 1880, cînd în zonă se deschide Cazina, o construcție din lemn cu săli de bal, lectură, jocuri de noroc și terasă spre apă pentru distracție, relaxare și belvedere, destinată exclusiv localnicilor cu dare de mînă și străinilor coborîți de pe puntea navelor ancorate în port. Reconstruită ceva mai încolo, după ce o furtună i-a distrus acoperișul și structura de rezistență, Cazina avea să fie demolată cîțiva ani mai tîrziu de primar, care ia decizia să ridice în loc ceva modern, după modelul marilor cazinouri europene. Spre sfîrșitul Belle Époque, cînd Art Nouveau era la mare modă, edificiul proiectat de Daniel Renard pe fundațiile turnate de Petre Antonescu respecta principiile acestui stil arhitectonic. Motivul principal, scoica, sugera și mediul marin, dar și perlele din interior – cele atîrnate la gîtul damelor în toalete elegante sau mizate cu curaj/inconștiență pe postavul verde din fața crupierilor. Averi imense s-au cîștigat și s-au pierdut aici, trecerea de la lux la ruină fiind la o aruncătură de zar sau o rotire de ruletă. Norocul jucătorilor, și totodată al clădirii, avea să se termine însă destul de repede. Spital de campanie afectat de bombardamente, în timpul celor două războaie mondiale, Casă de Cultură și sediu ONT, pe timpul comunismului, restaurant și bar de zi, după Revoluție, Cazinoul degradat din ce în ce mai sever avea să fie închis și interzis accesului public, acum mai bine de zece ani, din motive de conservare și de siguranță a celor ce pășeau în interior. Vandalii și boschetarii.
După lunga perioadă de paragină, simbolul Constanței s-a redeschis oficial pentru vizitare pe 21 mai. Monument istoric, centru cultural și obiectiv turistic, muzeu și palat placat cu marmură și ornamentat cu candelabre, vitralii și decorațiuni acoperite cu foiță de aur, Cazinoul și-a recăpătat strălucirea de odinioară, adăugînd-o prestanței pe care i-o dau vîrsta și pedigriul. Încă de la intrare, dincolo de holul expoziției farului local, instrument de navigație și simbol al orientării și speranței, se prezintă oaspeților prin macheta în detaliu, planurile originale și documentele de arhivă care descriu pe ecrane inteligente momente-cheie din zbuciumata sa existență. Urcînd somptuoasa scară de onoare de la parter spre etaj, despărțită la mezanin în două aripi de trepte, se pătrunde în sala de bal dotată cu scenă pentru conferințe și evenimente artistice, vecină cu zona panourilor informative despre Anghel Saligny, celebrul inginer constructor de poduri și complexuri industriale care, între 1896 și 1916, a modernizat (pentru reparațiile navale și exportul cherestelei, petrolului sau grînelor începutului de secol XX) portul, ale cărui macarale din prezentul economic la fel de cosmopolit sînt vizibile, prin ferestrele încăperii, cîțiva kilometri mai încolo. Trecutul și viitorul se mai întîlnesc și sub nivelul mării, la subsol, acolo unde instalații multimedia interactive pun în scenă 3D operele antice ale lui Ovidiu.
De strajă, de peste un secol, la numai cîțiva metri de valurile care izbesc ritmic țărmul, ca un puls al orașului, Cazinoul a fost mereu feblețea localnicilor, care l-au considerat casa de suflet a Constanței. Vedetă în filme mai vechi (BD la munte și la mare) sau mai noi (Youth Without Youth, al regizorului american Francis Ford Coppola, care ecraniza, în 2007, nuvela „Tinerețe fără tinerețe“ a lui Mircea Eliade), clădirea asta legendară de la marginea mării a rezistat stoic vremii și vremurilor, emoționînd și inspirînd generații de romantici plecați la promenadă pe faleză, care și-au imaginat povești mai fantastice decît orice fapte întîmplate vreodată aici.
(articol publicat în Cațavencii nr. 32/724 din 13 august 2025 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment