Perete în perete cu Minulescu, în Blocul Profesorilor din Cotroceni, a locuit o vreme un alt nume celebru al literaturii române: Liviu Rebreanu (1885-1944). N-a rămas consemnat în arhiva ședințelor asociației de locatari ca vecinii de la etajul 2 să se fi împrumutat reciproc, cînd rămîneau în pană în bucătărie, cu vreo cană de untdelemn sau vreun blid de făină, însă, deși erau firi complet opuse, cei doi se considerau prieteni (pentru scurt timp, au avut chiar și o revistă în co-proprietate). Doamnele, Claudia Millian-Minulescu și Fanny Rebreanu, își făceau cîteodată concediile la mare împreună, dar, cum se întîmplă de cînd lumea la români, orgoliile, invidiile și fițele specific feminine au alimentat permanent o rivalitate mascată de un fel de cordialitate de fațadă, anulată, în lipsă, de observațiile acide ale bîrfelor din cercul intim, în special al lui Fanny.
Diferit și ca dimensiuni, și ca structură de cel alăturat, apartamentul 11 a fost achiziționat de Rebreanu pentru fiica lui, Puia-Florica, și soțul ei, Radu Vasilescu (comentatorul sportiv al primului meci de fotbal transmis la radio, România-Iugoslavia de la Balcaniada din 1933, și al Jocurilor Olimpice organizate de naziști, la München, în 1936). Minulescu l-a ajutat să-l cumpere printr-un împrumut la Casa Corpului Didactic, chiar dacă nici Puia, nici Radu nu făceau parte din breasla profesorilor. Multe dintre lucrurile prezente în apartament au fost recuperate după moartea scriitorului din tot ce-a mai rămas în casa de la Valea Mare, după devastările din timpul războiului. Aducînd totul la București, văduva lui Rebreanu, mutată aici împreună cu fiica și ginerele, a încercat să reconstituie într-o încăpere camera de lucru a scriitorului de la Valea Mare, inclusiv biroul la care scria.
Salahor al scrisului, Rebreanu lucra, la fel ca Balzac, doar noaptea, consumînd foarte multă cafea și fumînd enorm (pe birou, lîngă călimară, coupe-papier-uri de diverse forme și mașina de scris Remington, stau instrumentele viciului care i-a scurtat viața: pipe, portțigarete, chibrituri, tutun de pipă, diverse scrumiere). Un roman îi ardea perioade foarte lungi din viață: pentru Ion a fumat șapte ani, pentru Pădurea spînzuraților vreo trei. Era un scriitor foarte exigent cu cuvintele trimise la tipar: „Uneori, din 50 de pagini, dacă opresc cinci rînduri“, mărturisea, la un moment dat, apropiaților. Cu atît mai mult era dezamăgit, deci, cînd publicul nu aprecia produsul final, ca în cazul Adam și Eva: romanul lui preferat, scris după o experiență personală întîmplată la Iași, în 1918, n-a avut succesul scontat.
Și aici, ca și la vecinul Minulescu, sînt expuse numeroase tablouri de valoare. Într-o atmosferă mult mai sobră, însă, comparativ cu explozia de forme și culori de alături, sobrietate dată de mobilierul unicat în stil vienez, fabricat la Tîrgu Mureș, pe comandă, cadou de nuntă pentru Puia (masă extensibilă, scaune, bufete, candelabru cu opt brațe, orologiu, toate din lemn masiv), și de sumedenia de icoane ardelene, grupate în jurul unui triptic de secol XIX.
Dacă la Prislop, la casa memorială de lîngă Năsăud, spațiile, mai oficiale, creează un aer de mausoleu pentru el și opera sa, la cea din București sînt mult umanizate de obiectele personale (aparatul radio și pickup-ul Siemens, mini-tonomat cu colecție de discuri, de exemplu), care dezvăluie cîte ceva din viața privată a lui Liviu Rebreanu. Una foarte agitată. Fostul ofițer în armata austro-ungară ajuns în octombrie 1909 la București a fost arestat pentru dezertare, închis o lună jumate la Văcărești, apoi extrădat, pentru încă șase luni de pușcărie și la Gyula. Reîntors în țară, în 1911, o cunoaște la Craiova, cînd era secretar literar al Teatrului Național condus de Emil Gîrleanu, pe actrița Fanny Rădulescu, cu care se și căsătorește. Chiar dacă erau caractere foarte diferite (el – ardeleanul educat în spațiul german, cu aspect fizic de nordic rătăcit în România, ea – regățeanca narcisistă și boemă), a iubit-o suficient de mult ca, în contractul de căsătorie din 1912, s-o recunoască pe Puia, copila de trei ani din florile unei relații anterioare a lui Fanny, ca fiica lui naturală.
Creatorul romanului românesc modern a fost un bărbat foarte prezentabil, o figură care impunea respect tuturor celor din jur. Într-un om onorabil și deosebit de religios a încăput însă și un gambler superîmpătimit (acesta e motivul pentru care a fost dat afară din armată: a pierdut la poker o mie de coroane, banii de popotă ai ofițerilor, aflați în gestiunea sa); în dulăpiorul lui cu jocuri de noroc, lîngă perechea de cărți, stau însă și manualul de bridge sau tablele pe care le juca cu soția.
Chiar dacă n-a locuit efectiv în Cotroceni (avea un apartament în zona Pieței Kogălniceanu), de multe ori Rebreanu era o prezență zilnică în casa fetei sale. Pe vremea cînd era director la Teatrul Național bucureștean, iar ginerele secretar tot acolo, sau cînd era director la Radio și fiica și ginerele crainici, își beau dimineața cafeaua toți trei, ca niște adevărați colegi de serviciu, și plecau la muncă cu mașina sa (Rebreanu a fost primul deținător de automobil de la noi care nu era politician sau om de afaceri – a avut un Chevrolet model 1926, pe care l-a schimbat, în 1930, cu un Dodge); după program, se întorceau tot împreună și, cîteodată, cinau, în sufragerie, unde servitorii băteau gongul cînd masa era gata.
Imediat cum au venit la putere, comuniștii l-au interzis pe Rebreanu, pentru că ocupase înalte funcții publice pe vremea lui Antonescu. După un timp, de voie, de nevoie, l-au reabilitat: tematica principală a operei sale, satul-pămîntul-țăranul, se pupa prea bine cu problema agrară și, în general, cu ideologia lor ca să nu fie promovată. Așa a ajuns Rebreanu unul dintre cei mai traduși scriitori de la noi (37 de limbi, plus Braille).
Cei mai recenți vizitatori străini ai apartamentului din Cotroceni, niște studenți la Litere din Coreea de Sud, au ajuns aici pentru c-au vrut neapărat să viziteze Bucureștiul și casa memorială a celui datorită căruia au învățat românește, ca să poată citi Ion în original. Asta dovedește, și fără a analiza problema agrară din Coreea, că Ion al Glanetașului e unul dintre cei mai cunoscuți români la nivel mondial din toate timpurile. După Ilie al lui Năstase, Nadia a lui Comăneci, Gică al lui Hagi și Simona a lui Halep.
(articol publicat în Cațavencii nr. 28/517 din 14 iulie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment