Sînt de zece zile în Salach, în vizită la unchiul Roland, și mă cam plictisesc. Mail de la Vera, de pe site-ul prietenilor ospitalieri: “Do you want to come to Stuttgart?”. Yep, babe, you bet! Am chef de aventuri: ies la autostop pe motorway, deşi plouă ca într-o poezie de Bacovia; după vreo 20 de minute de ignore total, mă resemnez şi plec cu coada-ntre picioare spre gară. Automatul de bilete îmi înghite rapid hîrtia de 10 euro, apoi scuipă un tichet colorat şi două fise de un euro. În mai puțin de o oră sînt în Stuttgart Hauptbahnhof.
Ies din gară și o țin înainte pe Königstrasse pînă în centru, la Coloana Jubileului din Schlossplatz, Piaţa Palatului, flancată de cele două palate, Altes Schloss, cel vechi (sec. XIII), şi Neues Schloss, cel nou (sec. XVIII), și de cubul de sticlă Kunstmuseum (sec. XXI). Ceva mai încolo, în piaţa din faţa Primăriei, în care trei dimineţi pe săptămînă e piaţă pe bune, de-aia de castraveţi, mandarine şi spanac (în restul timpului, tarabele dispar și zona e redată circulaţiei pietonale), mă întîlnesc cu Vera, o creață roșcată care sprijină o bicicletă.
După pupăturile de bun-găsit, aflu că sîntem așteptați acasă la Leman, prietena ei turcoaică, unde gaşca lor, vreo zece oameni, se strînge pentru cină. Încă de pe la prînz, pentru a o găti mai întîi, într-un fel de Masterchef, faza pe cartier. Meniul jam-session-ului culinar din seara asta? Bere și pide, o variantă turcească de pizza cu marginile rulate în formă de barcă pneumatică și topping foarte divers: mix de legume, carne tocată, brînză, ciocolată, ardei iuți… cam orice se mai găsește prin frigider.
Îmi aduc şi eu modesta contribuţie la proiectul comun: tai o roşie, spun un banc (mă rog, a joke) şi, cînd să mă topesc spre balcon, unde e cazată berea, mă trezesc cu o bucată de aluat în mînă: Make your own pide! Faza pare decupată din episodul din Seinfeld în care una dintre multele idei ale lui Kramer consta în deschiderea unui restaurant în care clienţii să-şi facă singuri mîncarea (iată că s-au găsit unii s-o şi pună în practică). Pentru că, dacă nu ştiam ce-i plata nemţească, urmează să aflu: Leman îşi recuperează banii cheltuiți la supermarket, împărţind suma la numărul de participanţi, iar trupa cotizează scurt, fără comentarii. 3,50 euro, pentru pide pe săturate şi trei beri, not so bad…
În timp ce gazda toarnă în pahare ultima picătură de alcool din casă (sticla de vin cu care am bătut la uşă), la cererea ascultătorilor, reiau povestea de mare succes afară “Vlad The Impaler”, aka “Cum stă treaba cu Dracula”. La schimb, ei mă lămuresc de ce n-am avut noroc de dimineaţă: “Autostop în Germania” e tot un fel de mit. Cică a existat cîndva, s-au păstrat ceva urme pe lîngă graniţa cu Olanda, dar în restul țării, mai ales în sud, e un fenomen necunoscut, considerat periculos şi propus spre a fi interzis.
A doua zi dimineață (de fapt, spre prînz, ca să fiu mai exact; seara s-a prelungit, previzibil, într-un club din centru), îmi beau cafeaua, privind de la fereastra mansardei un Stuttgart plouat. Dinspre bucătărie, răzbat zgomote şi mirosuri interesante: Vera găteşte specialitatea locală wurtz und linsen mit spätzle – cîrnaţi cu linte şi tăiţei. La care asortăm obligatoriu niște bere Dinkelacker, pe lîngă a cărei maternitate am trecut azi-noapte, la întoarcerea din oraş.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/118 din 9 octombrie 2013 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment