Printre bisericile pictate din nordul Moldovei, premiate, în 1993, cu înscrierea pe lista monumentelor UNESCO (Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Pătrăuți, Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava), se numără și Probota. Mănăstirea ctitorită, pe la 1530, de domnul Moldovei, Petru Rareș, fiu al lui Ștefan cel Mare, menită a fi necropolă voievodală, loc de odihnă veșnică pentru familia Rareș.
Mult mai puțin vizitată decît celebra Voroneț, complet în afara rutelor turistice maninstream (pe undeva pe lîngă Dolhasca), practic, necunoscuta publicului larg Mănăstire Probota își trăiește eternitatea ecumenică într-o liniște de anonimat cultural, ferită de tumultul vieții mirenilor de niște ziduri groase înalte de șase metri. Arată așa de la moartea lui Petru Rareș (1546), cînd, la porunca soaței sale, Doamna Elena, biserica este închisă după un parapet gros din piatră de rîu aproape pătrat, cu laturile de aproximativ 90 de metri, cu metereze, creneluri și turnuri defensive de cetate medievală. Fortificarea asta n-a ajutat prea mult, în 1622, cînd niște tîlhari jefuiesc mănăstirea, incendiind unele clădiri și profanînd mormintele. Cîțiva ani mai tîrziu, domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) reface parțial zidurile de incintă, turnurile de colț sau acoperișul bisericii și construiește o a doua casă domnească din care, astăzi, au mai rămas doar niște ruine.
Biserica cu hramul Sfîntul Nicolae a fost ridicată de la pămînt pe piatră brută, după un plan de construcție bizantin, cu ferestre gotice pentru pridvor și pronaos. În afara acestui mix arhitectonic neobișnuit, remarcabil pentru bisericile ortodoxe ale vremii, între pronaos și naos, este intercalată gropnița, încăperea monumentelor funerare ale familiei ctitorului: capacele tombale din marmură sculptată ale criptelor membrilor importanți, Petru, Elena și fiul lor, Ștefan, sau lespezile de piatră ale unor fiice și nepoate rămase pentru posteritate așa, mai modest, comparativ cu vedetele casei. În 1904, cu prilejul comemorării a patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, a fost adusă în cavou și piatra de mormînt a Doamnei Oltea, mama sa și bunica ctitorului, întregind astfel postum succesiunea de generații ale familiei conducătoare a Moldovei secolelor XV-XVI.
Petru Rareș este principalul artizan al înscrierii bisericilor moldovenești pe lista UNESCO: el a comandat zugrăvirea exterioară a bisericilor cu scene biblice educative. Lumea satului de acum jumătate de mileniu, neștiutoare de carte, era astfel civilizată: Faci bine și te porți cuviincios, ajungi în Rai. Ești rău și păcătos? Ia uite ce te-așteaptă în Iad! Datorită lui și vărului său, Grigorie Roșca, mitropolit al Moldovei și consilier spiritual personal, există încă celebrul albastru de Voroneț. Doar a doua biserică pictată din ciclul inițiat de domnitor, Probota n-a beneficiat încă de o deplină cunoaștere a tehnicii de către meșterii zugravi și asta a dus la degradarea treptată a picturilor. Din cauza intemperiilor, frescele exterioare care s-au mai păstrat, parțial vizibile, aici, sînt doar cele de pe peretele sudic, ceva mai ferit de vînt, ploaie și ninsori.
Între 1996 și 2001, Probota a fost întremată structural și reanimată estetic prin ample lucrări de consolidare și restaurare a frescei originale, în stil bizantin, a autorilor necunoscuți, prin contribuția unor restauratori de pictură murală din mai multe țări, care au reușit să înlăture o parte din efectele distructive ale vremii. Sau ale prostiei: în 1925, un călugăr care-a vrut să curețe pictura din pridvor a rămas în istoria locală, ștergînd cu cîrpe ude zugrăveala bolții cu tot cu unele chipuri și culori.
(articol publicat în Cațavencii nr. 39/681 din 2 octombrie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment