La faima turistică pe care și-a făcut-o Valea Prahovei printre adepții de ziua a șasea spre a șaptea ai sejurului la munte all inclusive, cu saună, jacuzzi și ATV la scară, nici Predealul nu putea scăpa de valurile succesive ale binomului întreprinzător-în-turism-de-fițe – client-snob-repede-vărsător-de-cash care au colonizat haotic Postăvarul, Bucegii și toate localitățile limitrofe. Orășelul de munte de la fosta graniță a Regatului cu Austro-Ungaria devenit în ultimii douăzeci de ani stațiune exclusivistă de iarnă (doar o lună-două, în decembrie-ianuarie), iar în rest stațiune exclusiv pustie de primăvară-vară-toamnă, ar fi putut avea o altă soartă turistică. Dacă era ceva mai la vest, în Alpii austrieci. Dar cum nu e, asta e.
Călătorul în tranzit care n-a mai fost în Predeal de pe vremea excursiilor la cabană, cu clasa, în liceu, sau a cazărilor în gazdă, la localnici, ale vacanțelor romantice din studenție, va descoperi acum o stațiune cosmopolită tristă, lipsită de viață, cu turiști puțini și hoteluri foarte scumpe, ocupate cînd și cînd de teambuilding-urile firmelor de telefonie sau întrunirile de împărțit piața ale companiilor farmaceutice, cele care-și mai permit să plătească prețurile standard de Predeal: camere pentru o noapte și note de plată la restaurant cu minimum două-trei zerouri.
La o primă vedere/plimbare prin centru, pe anumite porțiuni, DN 1 – practic, bulevardul Predealului –, arată cît de cît decent. Atunci cînd nu se întîlnește cu străzi găurite, fațade căzute și trotuare cu pavaj lipsă. Arhitectura amestecată a clădirilor pendulează de la stilul clasic montan, neostentativ, pe lemn și piatră, al caselor ante- și interbelice care au rezistat eroic timpurilor (unele dintre ele, însă, nu mai au mult pînă să se prăbușească la datorie), la modernismul futurist-artificial din beton și sticlă al sediilor de bănci și hotelurilor de lux postdecembriste. Între aceste limite arhitectonice, peisajul montan e completat de pensiuni nefinalizate, înghețate de criză în diferite faze de construcție, vile de protocol corporatiste cu circuit închis și case de vacanță ale VIP-urilor politice bucureștene înconjurate de garduri înalte, după care cîini răi și sisteme avansate de securitate latră amenințător, cînd te apropii prea mult de cuibușorul alesului neamului. Dacă ai venit cu trenul, evită intrarea în gara distrusă și murdară, cîndva curată și cochetă, și în centrul de informare/promovare turistică alăturat, în care niște doamne cam plictisite nu-și ascund iritarea că au fost deranjate din sesiunile de Solitaire sau Candy Crush.
Singurul motiv plauzibil pentru care cineva ar mai vizita Predealul (cu excepția cazului nefericit de pacient al sanatoriului de tratat nevroze) e de natură pios-creștină: ca să pună o floare în cimitirul ostașilor căzuți aici în luptele Primului Război Mondial. Și să aprindă o lumînare în memoria fostelor cabane montane Trei Brazi, Clăbucet, Susai, transformate acum în hoteluri de mari figuri. La care, dacă te aventurezi să mai ajungi cu rucsacul în spate, o să respiri fumul și praful ridicat de SUV-uri și ATV-uri și o să asculți, în loc de ciripit de păsări și liniștea pădurii, ultimele succese Velea & Salam.
(articol publicat în Cațavencii nr. 39/168 din 1 octombrie 2014)
1 Trackback / Pingback