În multitudinea obiectivelor turistice din România cu relativ redus succes la public se singularizează unele cu totul speciale: monumentele înscrise pe lista UNESCO a patrimoniului cultural universal. Această adevărată reclamă, confirmare a valorii arhitectonice, artistice și istorice girată de experți recunoscuți la nivel mondial, ar trebui să atragă mult mai mulți vizitatori decît cei aduși de Școala, altfel.
Sau de Biserica, la fel: una dintre puținele destinații de excursie de-o zi care încă se bucură de atenția românului (și, pînă în pandemie, și de cea a străinului ajuns pe la noi) este Voronețul, satul bucovinean unde, acum mai bine de cinci sute de ani, după o bătălie cu turcii, Marele Ștefan a tras cu arcul și a zis Să fie biserică! Și-a fost, în doar trei luni și trei săptămîni (26 mai – 14 septembrie 1488), cam cît ar dura azi întocmirea parțială a dosarului de aprobări și avize pentru lucrări. Vreo cincizeci de ani mai tîrziu, pe la sfîrșitul domniei fiului său, Petru Rareș, se desăvîrșea și excepționala pictură exterioară devenită ulterior atît de celebră.
Din parcarea în care, odată coborît din mașină, ești invitat insistent să urci în trăsura intreprinzătorului local – fosta căruță upgradată, tunată cu roți de mașină și bănci tapițate cu perne –, mai sînt de mers pînă la mănăstire doar cîteva sute de metri. Pe bucata de șosea transformată în arteră pietonală și bazar, printre tarabele cu artizanat, kürtos, ouă încondeiate, ii, bundițe, cojocele, străchini de lut, magneți de frigider, linguri de lemn, carpete, șosete din lînă, papuci, jocuri de table și alte suveniruri, toate, desigur, tradiționale. Bîlciul ăsta e semănat, din loc în loc, cu indicatoare spre mulțimea de pensiuni care așteaptă, nerăbdătoare, portofelele clienților (fiecare gospodar din zonă are, probabil, măcar o cameră de închiriat prin casă).
Dacă n-ai fost deturnat din drum de vreo plăcintă poale-n brîu aburindă, înseamnă c-ai ajuns deja în fața turnului clopotniței, la poarta din lemn sculptată cu bourul Moldovei practicată în înaltul zid de piatră al incintei împrejmuite ca o fortăreață. Pătruns dincolo de ea, ca să faci ocolul complet al bisericii, pe aleea îngrijită, flancată de tufe de trandafiri, trebuie să slalomezi cu atenție printre enoriașii veniți din toată țara în excursie cu parohia care gravitează în jurul grupului cu urechea la explicațiile preotului însoțitor și ochii lipiți pe faimoasa nuanță de albastru de pe pereți. Cea mai studiată e fresca de pe fațada vestică, o imensă icoană cu scena Judecății de Apoi, compoziția unică în arta grafică a Orientului creștin care i-a făcut pe unii să proclame Voronețul „Capela Sixtină a Estului”.
Din stînga ușii de la intrare, te privesc mustrător chipurile ctitorilor, mitropolitul Grigorie Roșca și Daniil Sihastrul, primul stareț al mănăstirii, care și-au găsit odihna veșnică sub lespezi de piatră. Înăuntru, unde te supraveghează sever, de sus, multe alte fețe zugrăvite: pe lîngă cele ale tabloului votiv (voievodul Ștefan cel Mare, doamna sa Maria Voichița, fiul Bogdan și fiica Maria, binecuvîntați de Sfîntul Gheorghe, ocrotitorul bisericii și titularul hramului), toți cei 365 de sfinți ai calendarului ortodox.
Pentru neștiutorii de carte ai vremii, Voronețul a fost ca o Biblie pictată: oamenii simpli, cu frica lui Dumnezeu, învățau preceptele creștine ascultînd predica și privind cu evlavie pereții. O Biblie, care, acum, pe exterioarele părții nordice, cea afectată major de intemperii, și-a pierdut aproape complet ilustrațiile. Restaurarea înfățișării inițiale pare aproape imposibilă, atîta vreme cît, pentru aflarea compoziției, încă nedetectate, a acuarelelor cu care meșterii au vopsit cu spor acum jumătate de mileniu, ar trebui să se inventeze călătoria în timp a vreunuia dintre ei.
(articol publicat de catavencii.ro, 21 octombrie 2021)
Be the first to comment