Previously on “Baruri europene“: un român cască gura prin Utrecht vreo jumătate de zi și apoi bea o bere în Lofen, barul-terasă de lîngă Dom, împreună cu un cuplu de backpacker-i australieni din Darwin (Kokie, super-specialistă în gătit lasagna, și Ian, cel mai mare fan al romului Captain Morgan din această emisferă), co-locatari la hostelul lui Theo din Alem.
Acțiunea continuă a doua zi, duminică. Îmi fac bagajul și mă pregătesc să plec spre Grenoble, la vară-mea, Alina, cu un Eurolines de noapte Amsterdam-Paris, din ‘s-Hertogenbosch – Den Bosch, pe numele său mic –, cam 30 de km depărtare de Alem. Australienii se oferă să mă ducă cu mașina lui Theo la autocar, iar Eusebiu, prietenul cu care am ajuns în Olanda, ne va însoți; accept bucuros (o să vedeți în ultimul paragraf de ce).
După o plimbare prin oraș (mai bine zis, orășel: de la statuia dragonului auriu cocoțată pe coloana din sensul giratoriu de la intrare și pînă la pietonala cu buticuri și cafenele care duce în piața centrală, mai faci undeva la stînga ca să ajungi la gară și cam ăsta e tot Den Bosch-ul) și o scurtă recunoaștere a stației Eurolines (mai exact, un indicator metalic plantat pe un trotuar din lateralul gării), profit de faptul că mai sînt vreo patru ore pînă la sosirea autocarului și îmi conduc amicii înapoi, spre parcarea unde și-au lăsat mașina. Ian și Kokie insistă să ne invite la o bere de despărțire, pe terasa barului Café Prado, peste drum de catedrala Sint Jans kathedraal, catedrala Sf. Ion, cum ar veni. (Dacă citești azi, miercuri, și te cheamă Ion, un “La mulți ani!“ întîrziat, dar sincer, și o mahmureală cît mai scurtă.)
Nu știu să vă spun cît i-au costat pe aussies halbele de Heineken ciocnite cu promisiunea că ne vom revedea curînd în aceeași formulă (nu s-a întîmplat, încă), pe care ni le-a adus la masă o chelneriță foarte prietenoasă: eram aproape falit (cu mare parte din ultimii bani, 48 de euro, cumpărasem, în ziua precedentă, de la agenția Eurolines din Utrecht, biletul de autobuz; de la Paris la Grenoble, îmi rezervase Alina online un loc la TGV). Ce știu sigur e că, dacă australienii n-ar fi făcut cinste, aș fi avut bani să intru în Café Prado, dar doar ca să mă piș: pe peretele din stînga ușii de la toaletă, un afiș plasat deasupra unui bol plin cu monede te anunța că, dacă nu ești client al barului, trebuie să donezi 50 de cenți pentru curățenie.
(articol publicat în Cațavencii nr. 1/130 din 8 ianuarie 2014)
Be the first to comment