Joi dimineaţă. Milano Stazione Centrale. O Gară de Nord în plină renovare, acoperită de schele şi cu pereţi ascunşi după imense panouri publicitare. Din 40 de ghişee, cinci sînt internaţionale, dar doar două deschise. Te aşezi răbdător la coadă pentru o rezervare de Nisa. Pe care o obţii după vreo jumătate de oră. Noroc că trenul e după-amiază, altfel ai fi recitat ceva sfinţi, tropăind pe loc şi privind ceasul din 10 în 10 secunde…
E timp să vezi ceva din oraş. “Măcar pînă la Dom să ajung”, îţi zici coborînd la metrou. Bineînţeles că habar n-ai unde e (punctul turistic din gară era închis); întrebi în stînga-dreapta lumea amabilă şi primeşti indicaţii ce se bat cap în cap.
Pînă la urmă tot ai greşit trenul – constaţi consultînd schema metroului din vagonul care tocmai pleacă. În loc să mergi direct patru staţii pe magistrala galbenă, eşti pe linia verde şi trebuie să schimbi în Cadorna pe roşie. Cobori totuşi mai devreme, la Moscova (staţia, nu oraşul): ai calculat din ochi că de aici nu-ţi ia mult cu pasul pînă la Dom.
Ieşi din pămînt pe bulevardul lui Giuseppe Garibaldi, care veghează călare pe calul lui verde de oxid de cupru traficul infernal. Cavaleria biciclistă din ţările nordice e înlocuită aici de legiuni de scutere nervoase, care una-două varsă sînge nevinovat dacă faci greşeala să le calci teritoriul pe roşu.
Undeva pe dreapta se văd nişte ziduri sobre. E Castello Sforzesco, o cetate rătăcită în centrul oraşului din alt timp, înconjurată de şanţuri cu apă şi poduri din lemn care se ridică cu lanţuri la primul semn de pericol. Intrat în curtea interioară, crenelurile, foişoarele-turn de pe colţuri şi aerul cazon te fac să te simţi ca într-o plimbare zilnică de închisoare. Brr!
Ieşi rapid din atmosfera concentraţionară şi apoi ţii pietonala Via Dante spre Dom. Ajungi acolo prin Galleria Vittorio Emanuele II, un complex de clădiri cu arcade şi artere comerciale unite sub cupole de sticlă. Un mall avant la lettre, pe poziţie din 1877. Capitala modei trebuia să dea tonul cumva şi în domeniul ăsta…
Nici n-ai intrat bine în Piazza del Duomo şi prima imagine care ţi se propteşte în retină e un zîmbet larg de dantură din reclama la C*lgate care îţi întinde binevoitor un pumn de grăunţe pentru porumbei. Îl eviţi scurt (Feed it yourself, man!) şi observi apoi că naivii care au muşcat momeala nu scapă pînă nu donează ceva întreprinzătorului african care face agroturism (= agricultură pentru turişti) în buricul tîrgului.
Construit de-a lungul unei jumătăţi de secol (1386-1887), Domul e corespondentul milanez al piramidei egiptene. Dimensiunile lui te copleşesc (160 m lungime, 80 m lăţime, 135 de turle – cea mai mare are 109 m, 2000 de statui). Nu numai cele fizice; aici s-a încoronat Napoleon după ce a cucerit Lombardia, cetitorule…
După ce revii in prezent, o iei agale înapoi spre gară pe Via Manzoni. Nu se poate spune că ai scăpat de revelaţii istorice: imediat pe stînga e Scala, unde guri celebre cîntă pentru urechi fine, iar pe dreapta Palazzo Marino cu statuia lui Leonardo Da Vinci în faţă – mai nou, primăria comunei Milano. Aşa scrie peste tot: Comune di Milano, fostă Mediolanum (“mijlocul cîmpului”), capitala Lombardiei.
Ajuns în gară, zoreşti spre binario 19 de unde pleacă trenul de Nizza, cum e afişat pe tabela din capătul peronului. EC (Euro City) 159 “Riviera Dei Fiori” Milano – Nisa. Prima impresie e într-adevar cu fiori: buda n-are apă. În schimb, are geamuri foarte murdare. Trenitalia asta e vreo franciză CFR cumva?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 38/874 din 24 septembrie 2008)
Be the first to comment