Ziua a doua a infotrip-ului de Tenerife. După programul de vizite pe lîngă apă din prima zi, urma unul de excursie montană, pe El Teide, cel mai înalt masiv al Spaniei (3.718 m). Plecați cu autocarul de la hotelul din Costa Adeje dimineață devreme, în vreo 45 de minute rulam deja pe șoseaua în serpentină dintre migdalii și pinii canarieni de la intrarea în Parcul Național Teide, situl UNESCO care ocupă tot centrul insulei. O rezervație naturală cu vegetație pitică și faună destul de redusă (rozătoare, șopîrle, insecte, păsări mici), al cărei sol vulcanic poros și bolovănos creează un decor ciudat de început de univers, în care s-ar putea turna liniștit SF-uri despre lumi extraterestre sau mitologice (n-am avut primul ideea asta: în 2010, s-a filmat aici Clash of the Titans). Nu era încă 9 a.m. și eram gata îmbarcați în telecabina spre vîrf (27 de euro, dus-întors; 50% reducere pentru rezidenți).
Tenerife e unul dintre puținele locuri de pe glob în care poți ajunge de pe țărmul oceanului pe vîrful muntelui (mai exact, de la 0 la 3.550 de metri altitudine, cît are stația de sus a telefericului), în sub două ore, ultimii 1.200 de metri în chiar mai puțin de un sfert de oră. Cum ar veni, de la Vama Veche la un kilometru deasupra Moldoveanului, în cam 90 de minute, dacă Făgărașul ar fi pe undeva pe la Cernavodă. De aici, de pe platforma stației unde bate tot timpul vîntul și e și ceva zăpadă, ca să urci și mai sus, îți trebuie un permis special de acces pe poteca care, după vreo oră de ascensiune, te duce pe vîrf; dacă nu-l ai, tot ce poți face e să admiri peisajul, mai ales cel de dincolo de caldera vulcanică, unde se vede marea. Marea de nori ce acoperă restul insulei pînă departe, la linia orizontului, unde nu mai știi care-i cerul și care-i oceanul.
După o pauză scurtă la centrul de informare al rezervației pentru un filmuleț despre vulcani, autocarul și-a reluat traseul și a coborît pe partea cealaltă a masivului, în amfiteatrul natural pe care e construit La Orotava, orășelul-port în care a supraviețuit o parte din vechea arhitectură spaniolă colonială. Sîntem aici în special pentru Casa de Los Balcones, o clădire canariană tradițională din lemn sculptat (și, nota bene, netratat) transformată în muzeu, care are balcoane și în exterior, spre stradă, și spre curtea interioară inundată de plante subtropicale; camerele au cîteva piese din mobilierul original, iar oalele de pe plita din bucătărie, masa întinsă din salon și albumele foto deschise pe măsuța de lîngă pian îți dau senzația atemporală că sînt încă locuite.
Din La Orotava ne-am mutat ceva mai încolo, în Icod de los Vinos, un alt orășel de coastă în care atracție principală și simbol local (nu numai al orașului, ci al întregului arhipelag) e Drago Milenario, un tufiș uriaș de 18 metri înălțime și zece metri diametru, la bază, cu ramuri goale pe interior, care, cică, ar avea o mie de ani. Broccoli-ul ăsta imens, cel mai bătrîn din lume în specia sa, a fost primul în peisajul plantat ulterior în vecinătate: o mică grădină botanică cu floră canariană, în jurul lui, o piațetă cu foișor și o biserică, San Marcos, cea mai veche a localității, peste drum de parc. Pont: cel mai comod și elegant, e vizibil din grădina gard în gard cu parcul a magazinului-cafenea-terasă, cochet amenajat și plin de suveniruri artizanale, La Casa del Drago, unde poți bea o cafea cu ochii direct pe celebrul boschet aflat cîțiva metri mai încolo.
Dincolo de plajă și bălăceală, sînt, iată, și alte feluri de a petrece timpul în Tenerife, care, pînă prin anii ’60, era doar o insulă a unui arhipelag din Atlantic de care lumea abia auzise. Pentru o economie locală săracă spre inexistentă, bazată în principal pe pescuit și pe exportul de banane (din loc în loc, pe marginea drumului, încă se mai văd solarele bananeriilor), apariția marilor companii aeriene și expansiunea mondială a turismului din a doua parte a secolului XX au fost mană cerească. Efectiv, prosperitatea le-a căzut localnicilor din cer, la propriu, odată cu avioanele cu turiști care și-au golit buzunarele aici, contribuind masiv la dezvoltarea insulei. Cît de mult, aveam să mai vedem și în a treia zi.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 2/439 din 15 ianuarie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment