Aventura infotrip-ului NTOS (National Tourism Organization of Serbia) prin munții vecinilor de la sud-vest a început în Cheile Jelašnica, un minicanion de vreo doi kilometri lungime și 30 de metri lățime, în porțiunea cea mai îngustă, săpat de apele rîului cu același nume în masivul Suva Planina, la marginea satului Jelašnica. Dacă ești cumva backpacker prin Niș, venit cu trenul sau cu avionul și fără mașină închiriată, autobuzul 21 te aduce aici, din oră-n oră, cam în 30-45 de minute. Pentru noi, grupul de invitați din Malta, Macedonia de Nord, Slovenia, Bosnia și România, a fost mult mai simplu: Milan, șeful agenției de turism locale care organizează expediții în natură de peste 12 ani, a trecut și la volanul van-ului în care ne-am îmbarcat, pînă la locul unde colegii lui aduseseră echipamentul și instalaseră deja corzile și sistemele de siguranță.
Unul dintre cele mai populare puncte de cățărare din Serbia, încă din sălbaticii ani ’90 ai războiului, cea mai mare zonă de escaladă din țară, cu peste 300 de trasee pitonate, toate botezate, e o arie naturală protejată în care cineva a avut răbdarea să numere pînă la 160 de specii de fluturi. Este singurul loc din lume unde încă pot fi văzute niște flori sălbatice care-au supraviețuit epocii glaciare, Ramonda Serbica și Ramonda Nathaliae, două specii endemice care cresc doar pe stîncile de aici. De culoare albă sau mov deschis, aceste rarități vegetale se mai numesc și flori-Phoenix: chiar uscate complet, dacă primesc suficientă umezeală, după un timp înfloresc din nou.
Simpaticii munțomani sîrbi au setat tabăra în zona de picnic cu foișoare și mese din lemn de lîngă un pîrîu survolat de libelule albastre, sub versantul găurit de o grotă, chiar lîngă șosea. După scurtul atelier informativ de prezentare a zonei, a echipamentului și a măsurilor de siguranță, fiecare dintre noi a primit cîte un ham și o cască, apoi s-a dat startul primei runde, cățărarea și coborîrea în rapel. Pentru asta, am traversat mai întîi asfaltul și ne-am încolonat, urcînd vreo zece minute versantul opus, pînă la zona stîncoasă unde, de pe peretele aproape vertical cu surplombă în partea superioară, au fost alese două trasee de escaladă de dificultate asemănătoare, primul un pic mai greu pe porțiunea de start, celălalt, pe cea finală.
Dacă la cățărare am cam tremurat din balamale pe-al doilea traseu, la coborîrea în rapel am fost primul, experiența taberei montane de la Predeal dovedindu-se a fi foarte utilă, chiar dacă n-am mai folosit, așa cum eram obișnuit, gri-gri-ul (un element de siguranță care ajută ca greutatea corpului să fie susținută în coardă fix, pe poziție, fără să alunece, într-o coborîre controlată; se folosește mai ales la asigurarea în coardă a celui care escaladează, fiind autoblocant, atunci cînd primește brusc sarcină din direcția cățărătorului). Toată chestia e să fii atent la obstacolele terenului abrupt și să-ți ții picioarele perpendicular, cu toată talpa, pe suprafața de contact, ca să amortizezi cît mai bine șocul.
Pentru a doua rundă, ne-am întors în zona de tabără unde ne așteptau slackline-ul, sau puntea indiană, și tiroliana instalată ad-hoc, cu un sistem de rulare pe coardă, nu pe cablu. Ca să te arunci în gol de la vreo douăzeci și ceva de metri e nevoie de un pic de curaj. E ca și cum ai sări de pe un bloc cu patru etaje susținut doar de o frînghie de uscat rufe în pantă. M-am dat de două ori, nu neapărat pentru adrenalina crescută brusc în sînge: prima dată, din cauza șocului inițial, camera de acțiune a culisat în montură și mi-a filmat doar tricoul.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 26/668 din 3 iulie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment