Răzvan Bineață e un om care, pe la 16 ani, mergea cu prietenii pe munte. 25 de ani mai tîrziu, conduce o agenție de turism, o școală de ghizi, niște tabere de educație montană și o asociație, ATGR – Asociația Turistică Ghizii României, fondatoare a FNGTR, Federația Națională a Ghizilor de Turism din România.
Cînd, unde și de ce ai fost prima dată pe munte?
Pot să spun că întîmplător. Întîmplător, în sensul că, pe vremea aia, ’91-’92, nu erau prea multe opțiuni de petrecere a timpului liber, invitat de prieteni de-ai unor prieteni: Noi mergem pe munte. Cine vrea să mai vină? Ne întîlneam în Parcul Tineretului și stăteam acolo la chitări, ascultam cîntece de munte, dar nu știam mai nimic din cultura asta montană; am încercat să-mi fac rost de un echipament rudimentar, cum se găsea pe atunci, și am început să merg pe munte, cu ghete militare, cum purta toată lumea, cu ranițe, cu pelerine de ploaie din foaie de cort…
Cam asta moșteniserăm din turismul montan al anilor ’80.
Exact. Am urcat prima dată în zona Padina, mi-a plăcut ce-am simțit și am continuat să bat Bucegii: Diham, Mălăiești. Aveam o oarecare cultură de mers pe munte, dar nu organizat, pentru că bunicii mei locuiau în Corbeni de Argeș, la opt kilometri de barajul Vidraru, și bunicul avea stîne pe munte. Mergeam de copil cu el la stîne; am crescut acolo, știam ce e ăla munte, ce înseamnă să urci, fără echipament. Ulterior, mi-a plăcut să descopăr și alte locuri și lucruri pe munte (alpinism, orientare, trasee nemarcate) și așa am intrat în această comunitate a munțomanilor.
Partea cu ghidăria?
La început mergeam pe munte cu școli de ghizi montani, fără să fiu înscris: eram mezinul grupului – ascultam, învățam ce li se spunea cursanților. Mai tîrziu, am făcut școli, am condus școli: prin ’96-’97, împreună cu niște prieteni, am pus bazele Christian Adventure și ale agenției Christian Tour, după care, în 2000, m-am retras. Urcam pe munte cu fel de fel de cluburi montane, duceam deja grupuri de mulți ani – bineînțeles, pe trasee ușoare – și îmi plăcea să le transmit ce înseamnă muntele. După asta am avut un episod de absență: am plecat din țară la familia mea, stabilită în Spania, de mai bine de douăzeci de ani, cu gîndul să mă stabilesc acolo; am înființat o agenție de turism în Valencia, dar ceva îmi lipsea foarte mult, cu toate că o duceam bine financiar. Într-o zi, am primit un telefon de la o parte dintre prietenii mei din România, care se întorceau cu trenul de pe munte și cîntau „Mi-e dor de munții mei”. Acel moment a fost hotărîtor: am izbucnit în plîns, pentru că mi-am dat seama ce-mi lipsea. Îmi lipseau munții mei, nu alți munți (am fost și prin alții, dar n-am simțit niciodată ce-am simțit aici, acasă). Într-o săptămînă, eram din nou în România; bătrînii spun că m-a tras pămîntul înapoi. Am început să lucrez cu alți ghizi, am pus bazele ATGR. Bineînțeles, se schimbaseră generațiile, se schimbaseră echipamentele, au apărut o mulțime de oportunități. De aici pînă la a face tabere de educație montană a fost doar un pas. De ce să nu fac ce-mi place, de ce să nu aduc bucurie și altor oameni, mai ales tineri, studenți, care să descopere această lume a ghidăriei, această lume a munților, și să arate ce-au învățat transmițînd mai departe copiilor? Cultura montană lipsește aproape cu desăvîrșire, cea ecologică la fel, sînt destul de puține organizațiile care încearcă să facă proiecte pe acest domeniu, al educației montane.
Cumva ai anticipat următoarele două întrebări: cum ți-a venit ideea de ATGR și cine mai face educație montană în România?
Ideea de ATGR a venit fix din pasiunea asta de a transmite mai departe lucrurile importante pe care le-am trăit. Am experimentat multe domenii, pe parte de turism sau nu, multe sporturi, și lucrurile care și-au pus amprenta asupra mea au fost ghidăria și muntele. Întotdeauna am fost omul căruia i-a plăcut să dea, mă simt bine dăruind și mă bucur de bucuria omului care primește. Există însă și posibilitatea să dai și să dai degeaba.
E ca și cum ai pune o sămînță în pămînt.
Exact, și vezi dacă rodește sau nu. Asta e ATGR, o mînă de oameni sufletiști care împărțim zîmbete, ne place nouă să spunem, oferim cîte ceva din experiența noastră. Ce-ai primit tu să dai și altora. Acest folclor montan se transmite din ce în ce mai greu și din ce în ce mai puțin, pentru că sînt din ce în ce mai puțini oameni care transmit și din ce în ce mai puțini amatori să afle despre munte și despre un stil de viață foarte sănătos. Educație montană nu mai face aproape nimeni în România și, cînd se mai face, se referă strict la partea ecologică (cum să igienizezi și să protejezi puțin natura, dar nu și partea de mers pe munte), prin cîteva școli, prin deschiderea unor directori sau diriginți, cu resurse limitate, și prin efortul colectiv al membrilor unor ONG-uri. Ideea de voluntariat în România începe să se piardă. Înainte, nu știam că facem voluntariat și, și mai înainte, era munca patriotică, atunci cînd se făceau forțat niște lucruri; acum lumea nu mai face nici dacă are nevoie, sună la 112. Salvați-mă, că-mi intră apa-n casă, dar el n-ar da o lopată. Sau vin vecinii să te ajute și tu stai și te uiți la ei.
Asta ține tot de educație, de nivelul scăzut de civism. Într-un interviu cu un director de la Cercetașii României, mi s-a spus că problema nu e că n-ar veni copiii spre ei, ci că nu se găsesc lideri, voluntari care să-și rupă din timpul liber și să facă educație tinerilor.
Și eu am fost cercetaș (și cercetaș cam rămîi toată viața), am învățat multe în Cercetășie. Această situație provine de prin anii 2000, cînd, la un moment dat, s-a zguduit organizația: au existat centre locale care s-au desființat, n-au mai crescut lideri care să continue munca. Au crescut copiii, au trecut prin toate stadiile, au ajuns lideri, dar n-au mai luat la rîndul lor copii. Atunci activam într-un centru local albastru, care a devenit centrul local Everest București; ne-am chinuit vreo zece lideri să-l ținem pe linia de plutire, după care ne-am retras. N-am găsit înțelegerea de care aveam nevoie la conducere și mulți oameni buni au plecat. Majoritatea cluburilor montane din țară au ajuns să se închidă; am cunoscut cel puțin 200 de cluburi montane din România, multe au îmbătrînit pentru că n-a mai existat interes dinspre generațiile tinere.
N-au reușit să transmită generațiilor următoare mesajul muntelui…
…această cultură. Printre valorile pe care le-am pierdut, la nivel de societate, în anii ’90-2000, în goana spre occidentalizare și bani, a fost și asta, cultura muntelui, educația montană.
ATGR organizează tabere în diverse locuri din țară, de la Predeal, Poiana Brașov și Sinaia pînă la Sighișoara, Horezu și Gura Humorului, în care copiii află lucruri noi, se distrează, leagă prietenii, învață să lucreze în echipă. Cum crezi că vede copilul viața de după tabără?
Îmi doresc să-l influențăm astfel încît, după tabără, să țină minte cît mai multe lucruri din cele învățate acolo. Conceptul nostru de tabără a pornit de la o idee simplă: poartă-te cu acel copil ca și cum ar fi al tău și organizează-le programul cum ți-ar plăcea ție să fie programul copilului tău. Asta ne dorim. Cu ce rămîn efectiv copiii după tabără? Sînt convins că deprind destul de multe abilități de care probabil nici nu sînt conștienți în prima fază, de la abilități de comunicare (pentru că îi împărțim în echipe cu copii din alte localități, pe care nu-i cunosc și trebuie să învețe să comunice cu ei, direct, nu pe FB sau Instagram) pînă la abilități de lider. Nu știu dacă realizează că rămîn cu aceste lucruri, dar sînt convins că or să-i ajute în viitor. E cumva sămînța aia de care vorbeam la început, cea pe care o plantăm. Mai departe rămîn cu amintirile plăcute, cu dor de tabăra respectivă și de anumiți ghizi cu care au interacționat poate mai mult. Sînt destule exemple de copii care au fost în tabere cu noi, au crescut, au făcut cursuri de animatori și/sau de ghizi și acum ne sînt colegi, dau și ei mai departe ce-au învățat. Ăsta e cel mai bun feedback pe care îl avem: și-au dorit să ajungă ca noi și-au ajuns.
Ce vrei să ne mai spui despre ATGR?
Că vă așteptăm pe toți în ATGR. Toți cei care vor să facă ce facem noi sînt bineveniți aici.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/370 din 5 septembrie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment