Am urcat acum două săptămîni în Retezat – cu baza expediţiei în Sălaşu de Sus, în inima Ţării Haţegului. Loc cu o impresionantă concentraţie de istorie: pe unde se plimbau dinozaurii pitici ai Cretacicului Superior, se jucau Război dacii şi romanii (la limita vestică a Ţării Haţegului se află Porţile de Fier ale Transilvaniei – anticul Tapae) şi strîngeau TVA-uri cnejii haţegani din timpul primei atestări documentare (1247, Terra Harszoc în “Diploma Cavalerilor Ioaniţi”) am hălăduit noi în Anul Domnului 2010.
Sălaşul de Sus – unde timpul se opreşte. Să se hodinească o ţîră
Dacă te uiţi în DEX la cuvîntul sălaş, prima definiţie e adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. Şi, menţiune importantă, linişte. Exact ce ne-au oferit amabilul amfitrion din Sălaşu de Sus (salut, Mihai!) şi casa lui de pe malul pîrîului: nu auzi decît muzica apelor. Nu a lui Händel, ci a rapidului curs de apă care trece la cîţiva paşi de geamurile casei.
În rest, viaţa curge domol; lumea îşi mînă vitele şi caii la păşune, trudeşte în grădină sau pe cîmp. Birtul se deschide abia pe seară, după ce treburile zilei au fost terminate. Aici e sediul celebrilor virşli de Sălaşu de Sus (cîrnăciori picanţi din carne de oaie şi/sau capră), care sînt pe nedrept mai puţin mediatizaţi decît alte vedete gastronomice, gen cîrnaţii de Pleşcoi.
Dacă te-ai săturat de odihnă, plimbă-te prin Poiana Narciselor de la marginea satului. Vei primi o recompensă dulce: fragi uriaşi, la tot pasul.
Cetatea Colţ. Castelul din Carpaţi, aventuri oarecum obişnuite
Sau fă o excursie la Cetatea Colţ. După ce treci de Mălăieşti şi Nucşoara, din drumul care duce spre Cîrnic, semnalizezi dreapta şi intri în traseul cu marcaj triunghi albastru. Într-o oră şi ceva de ascensiune eşti la cetate – acum nişte resturi de ziduri şi o bucată de turn care doar amintesc de vremurile de glorie. Strategic amplasată, pe un deal deasupra unui defileu, Cetatea Colţ e o fostă fortăreaţă ridicată pe la 1280 de către cneazul român Cînde (maghiarizat apoi Kendeffy), devenită celebră mult mai tîrziu: o ştii din copilărie, din “Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne.
Haţeg. Oraş verde, de nevoie
La plecare, plimbare prin Haţeg. Curat, liniştit. Normal: de cînd economia locală se bazează doar pe hidrocentralele de pe Rîu Mare, exploatări forestiere şi o fabrică de bere, iar investitorii străini sînt rari ca zimbrii din rezervaţia de la marginea oraşului (doar un francez care strînge melci şi un italian care colectează ciuperci), fumul şi duduitul industriei socialiste sînt amintire. De găsit, eventual, în muzeul de istorie a Haţegului, care la momentul trecerii noastre pe-acolo era puţin închis. Păcat, ar fi fost interesant de văzut măcar cît de mici erau dinozaurii ăia…
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 26/695 din 30 iunie 2010)
Be the first to comment