Vineri, Romexpo, orele 14. Bătăuşii de la BGS sînt pe poziţie: controale amănunţite, la sînge. Bere la jeton (5 lei), colecţionari de pahare de plastic (15 bucăţi recuperate = o bere), tricou cu festivalul (80 lei).
Şi a început: Orphaned Land din Israel – cu vocalul îmbrăcat într-un cămeşoi alb à la Isus (deşi a insistat că nu e) ; britanicii de la Paradise Lost – în unele momente nu s-au auzit prea bine ; consătenii lui Lars, Volbeat (care şi sună a Metallica, prin nişte locuri). Ploaie măruntă, dar rară.
Manowar au avut un concert scurt: s-au remarcat doar prin tributul faţă de Dio (RIP !) şi corzile rupte în final pentru a fi dăruite fetelor din primele rînduri. Ofticaţi că au fost detronaţi de pe poziţia de cap de afiş, n-au mai ieşit la bis şi ne-au servit ultima piesă The Crown and The Ring de pe disc. Moşilor, nu se face aşa ceva! La Accept cei care aveau de prins tramvaie sau metrouri au rărit rîndurile, ratînd deliciosul intermezzo clasic (Bolero-ul lui Ravel).
Sîmbătă. Altă zi, altă poveste: The Big Four. Viţa de Vie a încercat să încălzească publicul, care a început să fiarbă abia la Anthrax şi Megadeth. Ca să dea în clocot la Slayer: mosh pit-uri, crowd surfing, Angel of Death, Seasons in the Abyss, Mandatory Suicide, South of Heaven,… o nebunie!
Metallica, Bucureşti, episodul 3. Dacă Regii Metalului şi-au cam dat cu firma în cap vineri, Zeii Thrash-ului au prestat dumnezeieşte. Show-ul nu a fost foarte diferit faţă de cel de acum doi ani (acelaşi ecran pe fundalul scenei, aceleaşi focuri, explozii şi artificii), cu excepţia pieselor de pe Death Magnetic. James ne-a numit la un moment dat Budapest şi a fost taxat imediat (publicul scandînd la unison Bu-cha-rest), dar apoi iertat. Energia consumată cu sunetul şi luminile a fost minciună faţă de cea degajată de cei 30.000 de rockeri, care au cîntat continuu, creînd o atmosferă de care pînă şi metallicii au rămas impresionaţi.
Duminică, ultima zi. După ce cu o seară înainte îmi pierdusem vocea pe undeva prin zona în care au fost aruncate pene de chitară, am investit toţi banii pe care îi aveam la mine în bere, aşteptînd spectacolul. Şi, cu tot respectul pentru Luna Amară, Anathema, Stone Sour şi Alice in Chains, a fost ziua Rammstein. Un show cum n-a văzut niciodată România, un show care nu poate fi povestit. Rămas fără cuvinte, îmi stresez corzile vocale doar cît să le întorc singura propoziţie în româneşte pe care au spus-o meseriaşii de la Rammstein în final (a se citi cu accent german): Mulţumesc foarte mult!
(articol publicat pe catavencu.ro, 28 iunie 2010)
Be the first to comment