Pentru destinația montană de astăzi, care e, ca și precedentele, tot brașoveană, rulăm pe DN 1 pînă la granița dintre Timișul de Jos și Săcele, lăsăm mașina în parcarea hanului Dîmbul Morii și o luăm voinicește, cu rucsăcelul în spate, pe traseul marcaj bandă galbenă care duce la Cabana Piatra Mare. Nu vă îngrijorați, n-avem foarte mult de mers: doar vreo oră și ceva de urcuș moderat pînă la altitudinea de 948 m, pe un drum forestier croit la poala pădurii; cei mai puțin antrenați, obișnuiți doar cu plimbările în parc și cu escaladarea treptelor de la metrou, pot face mici pauze de ajustare pe la mesele și băncile locurilor de popas de pe margine.
De ce v-am adus pînă aici? Sîntem în vizită la Cheile Șapte Scări, cunoscute mai mult sub denumirea de Canionul Șapte Scări, un defileu spectaculos în lungime de 160 m și cu diferență de nivel de 58 m, săpat în calcare de pîrîul cu același nume. Și asta pentru că, după renovarea completă a eșafodajului de scări metalice, pasarele și balustrade care însoțește traseul cascadelor pe întregul parcurs, canionul a fost redeschis în noiembrie 2013 și abia de luna asta e 100% safe să fie vizitat.
Odată intrat pe casa scării, urcînd treptele ca pe o schelă de zugrav fixată între pereții stîncoși șlefuiți de apă, turnați, parcă, în beton, pe care coloniile de mușchi și licheni sînt singura vegetație, e ca și cum te-ai afla într-un canal din urechea muntelui. E o senzație unică: urci pe lîngă o bucată de cascadă, în unele locuri la cîteva zeci de centimetri de torentul de stropi, și, chiar dacă volumul de apă nu e foarte mare, viteza cu care cade (pe porțiunea cea mai înaltă, de la 15 m) e impresionantă. Nu se aude decît zgomotul apei care lovește spumegînd un palier, ca s-o ia furioasă spre următorul; în caz că vrei să-i spui ceva celui de lîngă tine, trebuie să-i urli cu portavocea în ureche.
Dacă l-ați fi vizitat anul trecut, pe vremea asta, înainte de închiderea pentru reabilitare, ați fi dat de o plăcuță bătută în peretele de la intrare care avertiza că accesul se face pe propria răspundere. Și era într-adevăr o aventură: balustradele rupte, treptele lipsă sau desprinse, barele ruginite ridicau nivelul adrenalinei la cote chiar mai înalte decît cele ale cascadelor. Turiștii prudenți o luau pe traseul de ocolire din dreapta (marcaj punct roșu), cel folosit în exclusivitate iarna, cînd intrarea în canion e cu desăvîrșire interzisă. Pentru că ar fi curată sinucidere: șansele ca o stalactită de gheață să-ți perforeze capul sînt asemănătoare cu cele de la ruleta rusească cu cinci gloanțe în încărcător.
(articol publicat în Cațavencii nr. 18/147 din 7 mai 2014)
1 Trackback / Pingback