După asfințitul la ocean de pe plaja El Duque din prima seară a infotrip-ului teneriferan, grupul nostru de șapte români și cinci spanioli a fost așteptat pentru o cină frugală la o terasă de pe promenada colorat luminată a falezei din Costa Adeje.
Ca să te așezi la o masă în La Terrazza del Mare, treci pe sub un portic somptuos din lemn (aparent) sculptat, plantat undeva pe la mijlocul stabilimentului, doar ca să existe o intrare oficială (se poate intra/ieși pe oriunde, nu-i ca și cum vreun gard din jurul meselor te-ar forța s-o iei pe-acolo), care mi-a amintit de ușa aia inutilă înfiptă în nisip, deasupra cherhanalei din Vama Veche. Înăuntru (iar folosesc un cuvînt nepotrivit: neavînd pereți, doar o copertină pe un schelet metalic, interiorul localului, e, tehnic vorbind, tot afară), reperele principale sînt, pe dreapta, barul (cel mai important, clar), iar pe stînga, o mică scenă, practic, un podium scund pe care un băiat gîdila o chitară sub privirile plictisite ale puținilor spectatori, singurul fan prezent fiind prietena sa, care sorbea preocupată dintr-o sticlă cu apă. Sau vodcă (just kidding, nu părea genul).
Cît rămăsesem eu afară ca să fac cîteva poze pseudo-intrării, colegii se împrăștiaseră pe la mesele joase cu canapea din fața barului sau a acvariului cu diagonală de televizor la promoție care funcționează ca un perete de separeu față de clienții vecini. Așa că m-am așezat și eu pe unde am mai găsit loc, undeva în laterala dinspre ocean, lîngă o măsuță rotundă pe-al cărei scaun înalt de bar stai parcă sprijinit, mai mult în picioare.
Tocmai la timp, pentru că începuseră să vină deja gustările: tot felul de tapas, în cupele micuțe de sticlă pline cu bucățele de bruschette, jamon, brînză de capră și sos alb (cam asta au identificat papilele mele gustative în combinația de gusturi) și, în niște recipiente cilindrice care păreau gata să se răstoarne, gazpacho, o supă-cremă foarte fluidă de culoare bej-vernil (după cum bătea lumina) cu gust incert. Chelnerițele zîmbitoare ne îmbiau să ne servim, defilînd cu tăvile pe care mîncarea era acompaniată de niște pahare de cocktail cu un spumant alb în care plutea o căpșună.
Cît am săpat noi cu furculița prin cupe, băiatul cu chitara a trecut prin toate gamele și stilurile, de la Gipsy Kings la Pink Floyd și retur. În pauzele scurte dintre sesiunile sonore, puneam tacîmurile deoparte și-l încurajam cu aplauze, spre sincera sa surprindere. Cînd am plecat, aproape imediat ce-am terminat de mîncat, l-am simțit foarte trist că rămăsese fără o audiență atît de implicată pentru care, probabil, pregătise și bis.
(articol publicat în Cațavencii nr. 2/439 din 15 ianuarie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment