Pînă să facem turism de-acasă, din sufragerie, cu ochelari de VR pe nas, rulînd aplicațiile New York, Dubai sau Lehliu, continuăm să vedem noi locuri în modul clasic, prin deplasare acolo.
Astăzi, călătorim spre Salina Turda, locul unde se turnează zilnic episoade din serialul Six Hundred Feet Under pentru turiști străini. De țară sau doar de zonă. Nici o aplicație nu poate emula virtual mirosul de sare asociat coborîrii spre centrul Pămîntului a turismului de adîncime în mediu de peșteră artificială practicat aici, pe care doar speologii îl mai pot experimenta. Și nici aerul special de salină. Pentru că, de cînd nu mai sapă în sare, fosta mină a ajuns agenție de turism, o societate comercială care vinde timp și aer. Timp liber, petrecut relaxat de turiștii săi, și aer sănătos, inspirat terapeutic de vizitatorii veniți aici în scop medical, pentru tratamentul unor afecțiuni respiratorii.
Exploatarea a fost sistată definitiv în 1932, galeria Ferenc Jozsef fiind folosită de atunci doar în cursul celui de-al doilea război mondial, ca adăpost antiaerian, și pe timpul comunismului, ca depozit de brînzeturi. (Ce fel de brînză, cu atîta sare în jur? Evident, telemea.) Redeschisă turistic de două ori, în 1992, la terminarea stocurilor de brînză, și în 2010, după vreo doi ani de reamenajare cu fonduri europene, salina are o intrare nouă, pe cîmp, în afara Turdei – o gură de acces modernă, în formă de jumătate de turboreactor (cea veche, mai aproape de oraș, e momentan închisă pentru alte lucrări de renovare). După ce treci de turnichet scanînd tichetul primit la casierie contra a 30 de lei, coborîrea printr-un tunel luminat ca în faza din Star Wars în care Luke urmează să rămînă fără un antebraț (prietenii știu și cum, și de ce) se oprește în prima stație, muzeul exploatării sării, în care vedete sînt vechi unelte de miner, lămpașe, vagoneți și, desigur, crivacul, uriașul mosor medieval din lemn, perfect conservat, folosit la ridicarea bolovanilor din sare la suprafață. Mai încolo, de la balcoanele apropiate de tavan, poți admira de sus interiorul unui palat cu totul și cu totul din cristale.
Ai coborît cele 13 etaje, pe scări, evitînd liftul la care, în week-end, se formează o coadă de brontozaur din epoca de sare, și ești deja la parter, într-un parc de distracții subteran ale cărui servicii de agrement sînt variate, pentru toate vîrstele și chefurile: roată panoramică care te aduce mai aproape de cupolă (o rotație completă de vizionat stalactitele de sare durează opt minute și costă 5 lei), terenuri de sport, minigolf, pistă de bowling, mese de biliard și ping-pong care pot fi închiriate cu ora. Există chiar și un loc de joacă pentru copii, la groapa de nisip umplută nu cu siliciu, ci cu clorură de sodiu, și un magazin de suveniruri care vinde sare în toate formele, inclusiv magneți de frigider.
Dacă n-ai făcut-o încă, poți să-ți dezbraci hainele groase (față de vînturile de februarie de afară, cele 11-12° C din interior sînt temperatură de seră) și să te așezi comod pe una din băncile foișoarelor din lemn cu schelet ciudat de pe insula lacului cu debarcader, de la care pleacă tot timpul bărcuțe în voiaj spre pereții sărați (15 lei / 20 de minute). Ecoul pleoscăitului vîslelor în apă este de cea mai bună calitate, ar putea confirma orice inginer de sunet ajuns aici.
De altfel, acustica perfectă a amfiteatrului cu scenă al salinei a fost testată recent (sîmbătă, 11 februarie) de concurenții semifinalei naționale de Eurovision, pe urechile spectatorilor prezenți și ale telespectatorilor din toată țara.
(articol publicat în Cațavencii nr. 7/342 din 21 februarie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment