Lăsăm în urmă palatele din Certeze, trecem de Negrești-Oaș și virăm la dreapta spre Turț: diseară vom înnopta în localitatea natală a celebrului rachiu care a făcut carieră prin ficații românilor.
Depășind o cireadă de bivolițe care a inundat alene șoseaua, parcăm în fața casei văruite într-un albastru viu. Gazda ne așteaptă în poartă cu o uiagă de palincă; pînă se gată masa, ne invită să-i vizităm gospodăria. Ajungem chiar și în livada de pruni din capătul grădinii, de unde, dacă arunci o piatră mai hotărît, ai șanse să spargi capul vreunui rus, cum încă le spun localnicii vecinilor ucrainieni.
Zăbovim o vreme în pălincie, la un pahar de vorbă. Dinspre vasele imense cu borhot (cel mai mare are 5000 de litri) aliniate lîngă alambic și butoaiele de dud în care se păstrează licoarea vin niște mirosuri îmbătătoare. Meșteri în piatră, lemn sau creșterea animalelor, aproape toți turțenii își mai completează veniturile și din comerțul cu apă de foc; pălinca care ajunge pe masa restaurantului tradițional românesc din București e făcută (și) aici. Intermediari cu dube pline cu bidoane din plastic bat zilnic la poarta oșenilor – la o estimare aproximativă, pînă ajunge în paharul clientului, prețul tăriei crește de cel puțin trei ori.
Pe un perete, printre ștergare înflorate și blide smălțuite, se hodinesc cetera și zongora cu care, în tinerețe, badea țîpurea la sărbători: De m-or ţine cu secară / Oşenia-i a mea ţară / De m-or ţine cu ovăz / Oşenia nu o lăs.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23 din 30 noiembrie 2011 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment