Sîmbătă seară, pentru că, la miezul nopții, bătea ceasul unui număr pătrat de ani, am decis să invit cîțiva prieteni apropiați într-o cîrciumă rock din Centrul Vechi. Alegerea locului n-a fost tocmai ușoară: Harley era prea underground pentru ei, Fire, prea mainstream pentru mine, Private Hell, prea extrem pentru ei, Back Stage prea închis pentru toți. Așa că, pînă la urmă, am făcut un compromis și am ajuns în Metal Jack, pe Lipscani, cum vii de la Lupoaică, prima intersecție, în stînga, pe colț, peste drum de Harley. Mai fusesem acolo la o bere, într-o seară de meci al Naționalei (cu Irlanda de Nord, parcă), pe care mi-o amintesc relativ vag din prea multe motive ca să fie detaliate aici.
Imensul televizor pe care dădea gol Papp data trecută era acum pus pe History, postul ăla comercial, manelistic, nu cel adevărat (chiar, ați remarcat că nici Discovery nu mai e de mult ce-a fost odată?), dar gașca era prea preocupată de propriile conversații și pahare ca să mai observe asta. E cam mult fum, a protestat o prietenă pe care a trebuit să folosesc întregul arsenalul de argumente și rugăminți ca s-o conving să intre. Na, ce vrei acum, toată lumea profită de ultimele zile de destrăbălare tabagică în interior, i-am zis în timp ce ne așezam la o masă flancată pe o parte de canapele, iar pe cealaltă de niște scaune ușor desperecheate.
Deși poartă un nume glorios, Metal Jack nu se ridică la înălțimea înaintașului de la care se revendică (pentru cine nu știe, mă refer aici la legenda barurilor rock românești, răposatul Jack de pe Griviței): unele fețe întîlnite pe-aici sînt, hmm, cam ciudate, iar playlist-ul în care se aud, tot timpul, prin rotație, cam aceleași o sută de succese metalice, îl face un fel de Rock FM al barurilor. Să nu fiu prea rău, însă: barmanii, un el și o ea foarte simpatici, au fost operativi în livrarea băuturilor și au pus absolut toate piesele pe care le-am cerut, fără să știe că e ziua mea. La WC-ul ambisex se ajunge pe ușa de lîngă bar, după ce faci brusc la dreapta, evitînd lanțul care blochează accesul pe niște scări spre subsol: atenție mare, deci, după un anumit număr de beri, să nu te duci prea hotărît la budă.
În aproape șase ore de Metal Jack, de la 9 p.m. pînă pe la 2,30 a.m., am cheltuit cam 200 de lei. Nici puțin, nici foarte mult, pentru patru-cinci rînduri de consumație în cinci oameni (Ursus la sticlă, niște sute de Jameson, cîteva pahare de vin alb demisec, plus Ursus fără alcool și Cola Zero, pentru cei doi șoferi de la masă). Totuși, locul ăsta nu-i pentru rockeri aflați în perioada aia sensibilă a lunii, în care nu-ți vine salariul.
(articol publicat în Cațavencii nr. 51/231 din 23 decembrie 2015)
Be the first to comment