InterRoad. Miercuri: Graubünden
Pentru o zi, InterRailul se transformă în OuterRail: accepţi oferta pe patru roţi a vărului care pleacă din Elveţia spre Italia, părăseşti şinele şi te lipeşti de un transfer gratuit Zürich-Milano. Zürich-Chur-Thusis-Savognin-St. Moritz-Silvaplana-Chiavenna-Milano, mai exact. 380 km de drum impecabil, care traversează Alpii elveţieni de la nord la sud, pe mediana cantonului Graubünden, cel mai mare şi mai estic dintre toate cantoanele helvete.
Heididorf
Prima oprire e în Maienfeld. Localitate pe valea Rinului, lîngă graniţa cu Liechtenstein, care are, mai în deal, Heididorf – adevărata reşedinţă a lui Heidi (după cum scrie pe toate panourile din tîrg). Nu ştiţi cine e Heidi? O Sandy Bell, inventată pe la 1880 de o scriitoare elveţiană care a înnebunit Japonia; după ce s-au făcut filme şi desene animate celebre la ei pe stradă, niponii vin aici ca la Mecca. Oferta este cu totul inedită: vizită la casa bătrînească cu stivă de lemne în spate, plimbare cu căruţa, promenadă printre găini şi capre. Toate contracost, bineînţeles.
Băi, mă laşi?! Păi, asta e fix casa lu’ bunicu’ de la ţară! Trebuie doar să-i pui turnicheţi ca la metrou sau camere video de supravegheat intrarea şi gata, începi să tai bilete…
La urma urmei, îl avem şi noi (tot de pe-atunci) pe Nică al lui Creangă, dar n-a făcut nimeni pînă acum motel cu muzeu cu magazin cu suveniruri cu pliante cu oficiu poştal numai pentru el.
Savognin – Bivio
De la plecarea din Maienfeld urci într-una. Scurt popas la barajul Marmorera, unde rămîi cu gura căscată. Te uiţi uluit în jur şi vorbeşti singur: lac, pădure, cabane, aer curat, munţi înzăpeziţi… Cum au rezistat atîta timp nedistruse? Bine, că nu sînt gunoaie aruncate aiurea, ştiai. Dar nu vezi o bălărie pe marginea drumului, nene, iar vegetaţia pare tunsă la şubler. Chiar trebuie să te ştergi pe picioare cînd intri în ţara asta…
Continui urcuşul (pe o pantă în care consumul instantaneu al maşinii te duce cu gîndul la o alimentare din mers, ca la avioane) şi ajungi în sfîrşit deasupra. Julierpass – 2284 m altitudine, după cum scrie mîndru pe indicator. Zăpadă! Şi îţi vine să încingi o bătaie cu bulgări în mijlocul verii. De parcă ai trecut brusc în emisfera ailaltă.
St. Moritz
Nu, nu ţigările, celebra staţiune care a găzduit de două ori Jocurile Olimpice de iarnă. Situată în depresiunea alpină Engadin, la 1800m altitudine, are mai mulţi turişti decît locuitori (5000 de localnici, plus vreo 3000 de lucrători sezonieri). Asta iarna, că acum e cam pustiu. Pe lacul cu acelaşi nume, P*ll M*ll, ăsta… St. Moritz, în februarie băieţii lasă schiurile şi urcă pe cai pentru tradiţionala White Turf, o cursă hipică pe gheaţă care a împlinit anul trecut suta de ani. Doi pescari chinuie nişte undiţe pe mal. De cînd cu încălzirea asta globală, probabil caută concurenţii ghinionişti căzuţi în apă astă-iarnă…
Bei o cafea pe terasa de lîngă parcarea scumpă (de parcă iţi şi spală maşina în aceeaşi bani) şi faci cîteva poze, că de atîta ai timp. De fapt, comanzi cafea, dar îţi vine capucino. Nu mai zici nimic; ce-i de ‘colea să bei pentru prima dată capucino la St. Moritz?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 34/870 din 27 august 2008)
Be the first to comment