Prima ieșire turistică în natura sălbatică a lui 2021 a fost excursia de-acum o lună în Cheile Nerei cu cazare în Oravița, la Caraș,…
Locul: …un hotelaș cu aspect de motel avansat prea devreme în grad la trei stele. Înăuntru arată decent, OK, dar e cam îngrămădit, comparativ cu imensa esplanadă din față pe care se pot organiza mitinguri și defilări: pare că terenul s-a terminat fix cînd s-a început construirea clădirii. Din recepția relativ mică, ai cărei pereți de sticlă permit vederea restaurantului tapetat cu imaginile de epocă ale Oraviței antebelice, iei cheia și urci (cazul meu), la primul etaj, în aripa nouă, unde, la momentul vizitei noastre, camerele n-aveau încă numere pe ușă. A fost un pic dezorientant să nimeresc tripla minusculă în care trei sferturi din spațiu e ocupat de paturi, lăsînd prea puțin loc mobilierului, televizorului atîrnat de perete și aerului condiționat de care n-am avut nevoie. Singura dotare utilizată în afara saltelei și a budei/dușului a fost minifrigiderul în care s-a odihnit de seară pînă dimineață meniul picnicului de a doua zi de la Cascada Beușnița, transferat din vitrinele frigorifice ale Lidl-ului de peste drum.
Oamenii: În cele două nopți (ne)dormite la Caraș, colocatarul repartizat de recepționer, Victor, tînărul care le făcea ochi dulci celor două dive ale grupului, lipsind din patul său pînă-n zori, mi-a amintit de atmosfera…
Ambianța: …camerei de cămin din studenție. De fapt, doar două jumătăți de nopți. În prima, vineri spre sîmbătă, m-am culcat foarte tîrziu, după nesfîrșitele discuții la bere cu Ionuț, vecinul de scaun în autocar cu care, surpriză, aveam un prieten comun (nu știu la cît: pentru a afla ora exactă ar trebui întrebat cuplul de alături, care-a auzit prin pereții subțiri toate divagațiile noastre, ca și cum ar fi fost lîngă noi – aveam să aflu de la ei la micul dejun la care am sărit peste crenvurști, salamuri și șunci spre o zacuscă de vinete foarte gustoasă). În a doua, la fel de tîrziu, după cina festivă din sala de mese de la parter terminată, oficial, pe la 10, și, neoficial, peste încă niște ore. Era înainte de relaxările pandemice, cu programul restaurantului restricționat, deci, împreună cu alți doi proaspăt vaccinați, am rămas cuminte, în semiîntuneric, la lumina ambientală a frigiderelor, povestind la niște sticle de vin, pînă spre 3 dimineață. Nevorbiți face to face fără ecran în față de-un an de zile, e clar de ce nu prea ne venea să plecăm spre pijamale.
(articol publicat în Cațavencii nr. 22/511 din 2 iunie 2021)
Be the first to comment