Turistului de autorulotă care se plimbă prin țară cu familia sau prietenii, fără grija cazării, îi va lua relativ puțin timp (dacă porțiunea de drum național Borșa-Cîrlibaba-Cîmpulung n-o fi avînd iar nevoie de ceva asfalt proaspăt) ca să treacă, precum Dragoș Vodă, acum șapte secole și-un pic, din Maramureșul textului de săptămîna trecută în Bucovina și, mai apoi, să descalece de pe caii motorizați lîngă Fălticeni, în Baia. Prima cetate de scaun a Moldovei și un exemplu clasic de decadență autohtonă.
De la cea dintîi capitală moldovenească și „cel mai mare oraș de la est de Carpați”, în 1339, la comuna de care n-a mai auzit nimeni nimic după lecția de istorie din clasa a opta, Baia a avut un destin potrivnic, invers față de majoritatea marilor aglomerări urbane medievale. Apărută în peisaj undeva pe la 1200 (data variază, cînd nu rămîne de-a dreptul neprecizată), după ce mulți negustori sași, unguri și poloni care făceau negoț, în țară și străinătate, cu vite, oi, miere, ceară, pește, grîne la schimb cu unelte, postavuri și obiecte de podoabă, s-au stabilit aici, și rămasă prin cronici și letopisețe cu denumirea latinească Civitas Moldaviensis, fosta capitală a avut o viață destul de scurtă. Baia de atunci, care, pe lîngă catedrală catolică, avea o piață largă, un punct fortificat pentru provizii și adăpost în caz de primejdie, case din lemn cu pereți decorați cu ceramică smălțuită și pivnițe mari, a ars din temelii în 1467, în timpul bătăliei lui Ștefan cel Mare cu oastea ungurească a lui Matia Corvin. Localitatea a fost ulterior reconstruită, dar reședința domnilor moldoveni s-a mutat pe rînd la Siret, Suceava și Iași.
Azi, după cum spuneam, e doar o comună de pe malul rîului Moldova care, ca oricare alta, îi propune turistului ajuns aici tradiții și obiceiuri locale. În fosta clădire a Primăriei, o casă veche cu prispă și încăperi mari transformată în muzeu de istorie și etnografie: într-o încăpere cu preșuri pe jos și ștergare și scoarțe pe pereți, războiul de țesut, costumele populare, opincile și ciuberele vestiților meșteri dogari ai zonei, în alta, expoziția de artefacte, adică vasele de lut, uneltele agricole vechi și copiile actelor de la curtea domnilor Moldovei (originalele sînt, desigur, prin muzeele de istorie sau arhivele de la Suceava și București).
Măreția trecutului e activată în memoria prezentului doar arhitectonic și religios, de două biserici și niște ruine: Biserica Albă (cu hramul Sfîntul Gheorghe, ridicată din piatră de Ștefan cel Mare, după victoria din 1467, și refăcută din cărămidă, de la bolți și turlă în sus, pe timpul lui Carol I), Biserica Adormirea Maicii Domnului (ctitoria domnitorului Petru Rareș din 1532, pe locul bisericii de zid ridicate de tatăl său, Marele Ștefan, arhitectură moldovenească cu o pictură interioară originală afectată de scurgerea timpului, dar apreciată de specialiștii UNESCO din 45 de țări care au vizitat-o, în 1995) și resturile de zid ale catedralei catolice Sfînta Fecioară Maria, construită pe la 1410, la porunca domnitorului Alexandru cel Bun (sugerată blînd, dar ferm, de soața sa de origine polonă), cel mai mare lăcaș de cult catolic din Moldova vremii, asemănător edificiilor gotice din Transilvania.
Cîte sate românești au în bătătură trei monumente arhitectonice semimilenare de o asemenea importanță? Probabil, nici unul. Prin altă parte, atîta istorie îngrămădită într-un singur loc ar declanșa forfotă de turiști și ploaie de bani peste localnici. Dacă grecii ar vinde pe marginea drumului și magneți cu pietricele, în Baia nu există nici măcar o pensiune. Cum ar veni, administrația locală încurajează doar turismul itinerant pomenit la început, mai ales că un 4×4 deshămat de la rulotă poate fi folosit și pentru a urca la stîna din deal, pentru o cină rustică cu caș și mămăligă. Călătorilor fără rulotă care trec pe-aici și-ar vrea să poposească peste noapte nu le rămîne decît să instaleze cortul. Sau să verifice cît de bucuroși de oaspeți mai sînt sătenii.
(articol publicat în Cațavencii nr. 25/462 din 24 iunie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment