Acum vreo patru ani, într-un articol de la rubrica de turism a defunctei Academia Cațavencu, le vindeam un pont hotelierilor și proprietarilor de pensiune loviți de criză, care stăteau cu dublele mai mult goale: “Pune, nene, încă două paturi în cameră și fă-ți hostel!”. Era un concept relativ nou pentru români, fie ei hotelieri sau turiști, rezultatul unei ecuații turistice simple: 4 x 10 fac mai repede 40 decît 1 x 40. Euro.
Între timp, cum era și de așteptat, antreprenorii isteți s-au prins că există o cerere în piață și că se pot cîștiga bani frumoși pe nișa asta: în majoritatea orașelor mari, au apărut, aproape peste noapte, zeci de hosteluri. Care au introdus noțiunea în DEX și în manualele de Turism. Să exemplificăm cu cifre concrete: conform Institutului Național de Statistică, în 2013, la capitolul Intrări în hostelurile din Brașov (orașul cu cele mai multe pe cap de localnic, după București), apar 12.722 turiști și 21.698 nopți de cazare. Deci o cifră de afaceri de cam 200.000 de euro, anual. Vi se pare puțin? Continuăm analiza: în ianuarie 2014, unul dintre cele mai vechi hosteluri brașovene (deschis în 2002) a găzduit 137 de clienți din 24 de țări, care au cumpărat, în total, 316 nopți. Din aceștia, doar 10% sînt români; restul, în principal, din UE, Australia și SUA, dar și din Mauritania, Chile sau Costa Rica. (Paranteză obligatorie: cei mai mulți, 20%, sînt, bineînțeles, australieni. Dacă turistul obișnuit de hostel se deosebește clar de cel cazat mainstream, cel australian… Oh, boy, that‘s a different animal! Îl întîlnești prin mai toate hostelurile și puburile mapamondului: are 20-30 de ani, și-a luat un an sabatic, și-a împachetat casa într-un rucsac și a plecat să vadă lumea, cu o atitudine deschisă, relaxată, și un chef de viață molipsitor.)
În concluzie, hostelul nu e (doar) o cazare ieftină, pentru studenți sau pentru cei retrogradați de criză de la 2 stele; este un mod de viață. Dacă-ți plac spațiile impersonale, cît mai luxoase, ale turismului industrial, nu e pentru tine; e pentru cei care vor să trăiască o experiență turistică unică, cunoscînd oameni faini din toată lumea. În general, te naști și/sau ești educat în felul ăsta, dar te califici și dacă respecți măcar două reguli elementare, de bun-simț: omul de hostel își deranjează cît mai puțin posibil colegii de cameră (ăsta e răspunsul la cea mai frecventă întrebare a clientului român: “De ce nu am televizor în cameră?“) şi nu pleacă cu obiecte cu care nu a venit.
E greu să oferi senzația de acasă pentru backpacker-ii plecați cu lunile în călătorie, dar cam asta încearcă să creeze hostelul: o atmosferă familiară, de casă de prieteni. În ce măsură îi și reușește, o să judecați singuri, citind, începînd de săptămîna asta, miniserialul “Spații de cazare la mare înălțime“.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/141 din 26 martie 2014)
Be the first to comment