Din cei peste 35 de milioane de turiști care vizitează, anual, Turcia, cam 40% ajung în Antalya. Asta era, hăt, în 2019, în vremurile normale ale turismului preistoric, de dinaintea erei noastre, cea a nefericiților afectați de virus. Între timp, pandemia i-a redus la sfert, în 2020, ca vaccinarea globală să-i mai înmulțească un pic, în 2021. Nu se știe, încă, dacă la loc sau doar pe-acolo: numai cînd se va trage linia statistică la sfîrșit de decembrie, se va ști exact cîți europeni au făcut anul ăsta concediul în Antalya.
Capitala turismului turcesc e o imensă stațiune întinsă printre palmieri pe zeci de kilometri de litoral cu hoteluri luxoase de patru și cinci stele, în care, contra unei amenzi serioase în bugetul de vacanță, patul, masa și paharele sînt incluse pe toată durata sejurului. Antalya pierde podiumul în topul celor mai populate orașe ale Turciei, condus de Istanbul, Ankara, Izmir și Bursa, dar, luînd în calcul și circulația turistică, clasamentul instantaneu al oamenilor care dorm aici s-ar putea schimba. Celor 2,5 milioane de locuitori permanenți și celor circa 15 milioane de străini rezidenți pentru o săptămînă, anual, aici, li se mai adaugă cei aproximativ 300.000 de navetiști din nordul și estul Anatoliei, ospătari, cameriste, recepționeri, cărători de bagaje, grădinari, lucrători de tot felul, care, la sfîrșit de noiembrie, de seară și de job, pleacă pentru cîteva luni acasă, ca să se întoarcă înapoi în dimineața lui aprilie. Căci, da, majoritatea hotelurilor din Antalya se închid în cele trei-patru luni de off-season, deși vremea poate părea încă de vară. Pentru nordici. Preferabilă, totuși, verii lor, a antalyanilor, cu umiditate în aer de peste 80% și temperaturi resimțite de 40 de grade Celsius, suportabilă doar lîngă (berea rece din) frigider: dacă vii în decembrie și ai norocul să prinzi cîteva zile fără ploi, la 18-19 grade în aer și cam tot atîtea în apă, ai alt chef de viață. Dacă, totuși, ți se pare deprimant să vezi plaje goale și femei îmbrăcate, poți oricînd comuta pe programul clasic de iarnă: ești la doar două ore de condus de pîrtiile de pe versanții Munților Taurus.
Clasamentul de care ziceam mai la deal s-a modificat, la sfîrșit de noiembrie, cuprinzîndu-ne și pe noi, grupul de români ai infotrip-ului TUI Travel Center (vreo 40 de agenți de turism, ghizi și cîțiva jurnaliști), ajunși aici, pentru o săptămînă. De la 4-5 °C, la București, la 22 și ceva de grade după coborîrea din avion, e o diferență. Nu numai termică, ci și de mood: poți dezbrăca geaca și hanoracul, ca să rămîi doar în tricou, întorcîndu-te în timp pînă prin septembrie. Și, pentru că organizatorii aduseseră, probabil, ofrandă generoasă zeului Turismului, n-a plouat decît într-o singură zi. Spre bucuria noastră, a celor care, între nesfîrșitele sesiuni de vizitat hoteluri, mai voiam să vizionăm și altceva decît (zeci de) camere, recepții și amenajări hoteliere.
Primul loc fără cazare în care ne-a dus autocarul gazdei, agenția de turism parteneră, a fost Aşağı Düden Şelalesi, pentru un peisaj pe care îl mai vezi doar pe desktop, în jpeg-urile photoșopate cu rezoluție 4K, de privit, pierdut, în pauza dintre două Excel-uri: o cascadă care curge direct în mare. Exact, fix asta se întîmplă cu rîul Düden, izvorît din Munții Taurus, al cărui curs e deviat și prin turbinele unei hidrocentrale: își termină excursia plecată de la munte, zeci de kilometri mai la vale, aruncîndu-și apele zgomotos, de la vreo 40 de metri, în Mediterana, în timp ce lumea din jur venită la acest spectacol unic comentează, face poze și postează pe FB sau Insta.
Am avut apoi o oră și ceva de explorat individual prin Kaleiçi, centrul istoric cu căsuțe restaurate înapoi la condiția lor modestă de secol XVIII-XIX și construcții sfinte care-au parcurs în timp neobișnuitul traseu confesional templu-biserică-moschee. Desfășurat la înălțime, printre leandri, lămîi și portocali, pe și sub zidurile otomane ale vechii fortărețe cu fundații romane și bizantine care arunca cu bombardeaua în calea celor care îndrăzneau să se apropie neinvitați. Nu mai e cazul azi: la terasele populate cu o lume foarte cosmopolită, europenizată clar (foarte puține femei mai sînt îmbrăcate în portul local care lasă descoperiți doar ochii), atmosfera e foarte pașnică. De la mesele la care se consumă nu numai ceai sau cafea, în buna tradiție musulmană, ci și nenumărate pahare cu bere, ai vedere directă, jos, spre marina din micul golf și bucata de plajă de sub pereții stîncoși de la baza falezei. Ajungi și acolo, coborînd trepte, străduțe pavate sau cu modernul lift care face curse parter-etaj cu o singură stație, trecînd mai întîi prin zona cheiului cu restaurante, de unde pleacă în croazieră corăbiile fioroase, pavoazate cu zeități marine sau cu corsari celebri din filmele cu Barbă Neagră sau Jack Sparrow, acostate la țărm pînă se umplu cu turiști. Care, deocamdată, preferă să se preumble bezmetici printre intreprinzătorii cu măsuță pliantă, furnizori de gustări rapide de pe tava cu stridii cu lămîie, sau trubadurii de trotuar, degrabă vărsători de ritmuri orientale din clarinet, vioară și percuție, ca să se oprească pe dig, lîngă pescarii de plăcere, spectatori ai apusului ce lasă o dîră luminoasă pe mare înainte ca discul incandescent să dispară după crestele munților.
După asfințit, am plecat de la apă ca să ajungem tot lîngă apă. La Antalya Aquarium, care se laudă cu cel mai mare tunel subacvatic din lume (lungime – 131 de metri, lățime – trei metri). De la Nemo și Dory din desenele celor de la Pixar la anghilele și caracatițele care se mișcă lent între corali, poți rătăci ore în șir prin decorul recifului de dincolo de pereții de sticlă în care au eșuat o corabie de pirați, un avion din WW2 și o mașinuță din anii ‘60, epavele în care s-au mutat rapid pisicile de mare sau rechinii din peștera subacvatică privită prin hublouri de submarin. După călătoria asta pe fundul oceanului fără costum de scafandru, ieșirea din apă se face prin magazinul de suveniruri, în care poți face selfie-uri cu versiunile de pluș ale vedetelor din interior.
Aici s-a terminat vizita la Antalya Aquarium și prima zi de infotrip. După ce ne-am strecurat pe lîngă familia care încerca zadarnic să încheie drama cu țipete și muci a tinerilor săi membri (neconsolați să plece fără însoțitorii de pluș cu care s-au pozat), bucurîndu-ne că n-am venit cu un copil de mînă.
(articol publicat de catavencii.ro, 2 decembrie 2021)
2 Trackbacks / Pingbacks