Voiam de mult timp să vizitez Polonia. De pe vremea cînd, copil al anilor ’80 fiind, îi vedeam în concediu la mare pe colegii de suferință din lagărul socialist făcînd bișniță cu gumă de mestecat și vodcă Wyborowa (nu știam ce-i aia, auzeam și eu de pe la cei mai mari) și, în capul meu, țara lor era o combinație de lecție de-a patra („Sobieski și românii”), desen animat (Lolek & Bolek) și serial istoric (Norii negri), singurele repere poloneze disponibile, pane polkovniku, în România obsedantului deceniu IX.
Cam la asta mă gîndeam acum două săptămîni, coborît din avion pe Aeroportul Chopin: la rezultatele săpăturilor adînci prin memoria afectivă despre Polonia și capitala ei, altele decît meciurile de fotbal ale echipelor românești cu alde Legia Varșovia din cupele europene. Din starea de visare am ieșit, însă, rapid în fața automatului de bilete pentru autobuzul 175, un fel de 783 local cu traseu mai scurt și stații mai multe, la care am dibuit în limba locală să comut pe engleză și să iau biletul plătind cu cardul, ca să nu schimb euro în zloți la curs de aeroport.
În transportul public varșovian, cumperi timp, folosind un singur tichet validabil pentru o anumită perioadă, de la 20 de minute încolo, în care poți călători cu orice: metrou, tramvai, autobuz, troleu, trotinetă (pardon, cu trotineta, nu – deși, da, există peste tot trotinete electrice de închiriat, dar au un alt sistem de taxare). Biletul cel mai utilizat este cel de 75 de minute (suficient timp ca să ajungi de la aeroport în centru și să mai stai vreo jumătate de oră în autobuz), care costă 4,40 zloți, adică aproximativ un euro. Apropo de prețuri: din ce-am observat prin supermarket-uri, prin vitrine și ce mi-a rămas în portofel, sînt similare cu cele de pe la noi. Un kebab cu de toate, pe stradă, e 10-12 zloți, o bere poloneză la draft, în bar, 6 zloți – primele, ultimele s-ar putea să te coste ceva mai mult, din neatenție și necunoașterea monedelor locale.
Prima chestie care-ți sare în ochi sînt bulevardele largi (imaginați-vă un București cu Șosele Kiseleff peste tot, din centru pînă la periferie), cu trotuare și piste de biciclete super-late (aici n-am termen de comparație); nu știu dacă așa le-au moștenit de pe timpul ălălalt sau le-au făcut recent. Cert este că orașul a fost reconstruit masiv după ce bombardamentele rusești din cel de-al doilea război mondial au distrus capitala poloneză aproape în întregime; de exemplu, din ghetoul evreiesc al anilor ’40-’43 au mai rămas doar niște dîre marcate pe caldarîm, pe locul unde erau zidurile. A doua chestie, aspectul clădirilor și curățenia: pentru o metropolă de două ori mai extinsă decît Bucureștiul și cu un număr asemănător de locuitori, Varșovia e incomparabil mai îngrijită. Pînă și blocurile comuniste de prin suburbii pot arăta decent, dacă sînt văruite și vopsite din cînd în cînd, domnilor primari români.
Deci, după cum se vede treaba, celebrul instalator polonez s-a făcut și constructor. Și asta-i vizibil cu ochiul liber, mai ales în centru, acolo unde fel și fel de zgîrie-nori au o competiție numai a lor, de a ajunge cît mai sus. Orașul nou este impresionant: la ritmul în care se ridică, dacă revii în cîțiva ani, o să vezi un alt centru. Singurul element arhitectonic anacronic e un fel de fostă Casă a Scînteii care, înconjurată de clădirile de sticlă ale capitalismului, s-a predat consumerismului, ca o supremă ironie la adresa tătucului Stalin.
Cam atît deocamdată despre prima zi prin orașul lui Chopin, Marie Curie și Lewandowski. Sînt încă aici; nu plecați nicăieri, revin săptămîna viitoare cu alte impresii calde de la fața locului. Deși, la Varșovia, la sfîrșit de martie, sînt 7 grade și plouă.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/398 din 27 martie 2019 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback