Locul: În Poienile Izei, undeva pe o uliță cu case vechi, tradiționale, o poartă maramureșeană e permanent deschisă pentru oaspeți. Spre curtea clădirilor placate cu lemn, grădina de zarzavaturi și livada-fîneață de pe colină ale pensiunii agroturistice La Domnița. Gazda îi așteaptă în prag, cu ceterași, colaci proaspăt copți și pahare cu horincă.
Bucatele: Veniți de la drum lung, am fost invitați imediat să gustăm bunătățile locale ieșite din bucătăria în care chef-ă e Coana Mare, mama Domniței: pîine caldă, supă de carne, sarmale cu cîrnați, prăjituri de casă. Nu există porții, mîncarea aducîndu-se la farfurie în castroane, pe platouri și pe tăvi, din care te servești cît poftești. Desigur, de pe fiecare masă nu lipsește carafa cu horincă (informație pentru cei interesați: dacă vrei să cumperi pentru acasă, să faci cadou unui amic, litra de prună costă 35 de lei, cea de pere, 50).
Pensiunea: După cină, am întrebat-o pe Domnița de istoria pensiunii. Întreprinderea sa turistică a început prin 1997, cînd unui francez venit în excursie i-au plăcut foarte mult oamenii și locurile și și-a cumpărat o casă în Botiza. Așa l-a cunoscut pe soțul ei, care l-a invitat la masă într-o duminică. Francezul e cel care i-a deschis ochii: “– Domnița, tu trebuie să faci turism. – Domnu‘ Bernard, nu știu ce înseamnă turism: n-am fost în viața mea într-un restaurant, n-am văzut niciodată un hotel. – Nici nu trebuie. Fiți așa cum sînteți voi, naturali, dați-le oamenilor cu drag tot ce-aveți produs în gospodărie și-o să fie bine.“ El i-a adus primii turiști, de Revelion: patru persoane, pentru că la vremea aceea aveau doar două camere și o baie. “Cu banii ăia puteam să cumpărăm doi cai“, rememorează acum Domnița – pentru genul ăla de cîștig un cuplu muncea o lună jumate, două luni, la cîmp, la coasă, la fîn. Și-au zis că asta-i calea de urmat. Au găsit ceteraș (pe nea Ion de la Cruce, rapsodul local) și așa a început totul. Restul e istorie. Și foarte multă muncă.
Acum La Domnița e mereu plin. Oricîte camere ar avea, nu sînt de ajuns; cînd are nevoie, colaborează și cu vecinii. Cei mai mulți turiști sînt francezi, dar în ultima vreme vin și destui englezi sau americani. Străinii apreciază foarte mult, mai mult decît românii, ce li se oferă: înțeleg cît se muncește în gospodărie. Văd că gazdele au animale și teren, că nu pun îngrășămînt chimic, că nu cumpără nimic, că toate produsele sînt făcute în casă, că mănîncă cu ei la masă; filmează cum se cosește iarba, cum se mulge vaca, cum ajunge laptele proaspăt, dimineața, în cană; își culeg cu mîna lor roșiile mici, de munte, din grădină și mulți spun că niciodată n-au mîncat o roșie cu un asemenea gust.
Ambianța: Omul care intră pe poartă simte cum e tratat. Domnița nu s-a gîndit niciodată la cîți bani va cîștiga; a făcut totul cu dragoste. Oricît de obosită este, cînd vine următorul grup, se reîncarcă, “se încarcă cu oameni“, cum plastic spune. Turiștii sînt oaspeții familiei: merg La Domnița cum se duc la părinții/bunicii de la țară. M-am bucurat de acest tratament familial și pot să depun mărturie că exact așa e.
P.S. Oameni fără școală prea multă, cu opt clase absolvite în Poienile Izei, Domnița și soțul ei, oameni cu bun-simț și frica lui Dumnezeu, s-au autoeducat și au dezvoltat pensiunea fără a apela la credite bancare – s-au împrumutat pe la prieteni și cunoscuți. Nu i-a ajutat nimeni din administrația locală; au depus de două ori proiect de finanțare SAPARD, dar li s-a spus că e neeligibil, în condițiile în care primari și procurori din zonă și-au făcut case pe astfel de fonduri. Sînt dosare pe care se adună praful, care nu se deschid deloc, i-a informat un om din interiorul sistemului, așa că n-or să mai solicite finanțare UE niciodată. Nu mai au încredere. Nu în UE, în cei care-i administrează local fondurile.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23/358 din 13 iunie 2018)
Be the first to comment