Început de decembrie marocan foarte plăcut, 20° Celsius și senin (vreme comparabilă cu ce-avem acum în România, la jumătatea lui mai). Coboram cu colegii de FIJET din autocarele excursiei în Ourika Valley, pentru un prînz ad-hoc, la vreo 50-60 kilometri de Marrakesh, la capătul unui drum de țară și al unei pădurici de măslini, în La Bergerie. Undeva în Marocul profund, unde oile au înlocuit corăbiile deșertului și Munții Atlas se profilează în zare, peste stepa plină cu ciulini și cactuși.
Deci, cum ar veni, La Stînă, o stînă ceva mai deosebită, cu doi militari înarmați la poartă (nu știu dacă postați acolo doar pentru noi, jurnaliștii de turism veniți din douăzeci și ceva de țări de pe toate continentele, sau permanent). Practic, în contrast cu tot ce se află în afara gardurilor complexului, o oază turistică îngropată între agave și eucalipți care oferă și cazare în corturile-apartament atent amenajate, și activități recreative, la piscină sau pe terenurile de sport, și mîncare, după cum aveam să gustăm: special pentru noi, se amenajase un fel de zonă de picnic, cu mese întinse pe iarbă, sub copaci.
Cît și-au găsit colegii români locurile și au început să se autoservească de prin platourile și tingirile bufetului, m-am prins că băutura se distribuia la cerere de la bărulețul improvizat sub un pavilion metalic, unde un puști agil nu mai prididea cu turnatul în pahare, și m-am înființat la coada încă mică. Chiar lîngă șeful FIJET-ului marocan, care, recunoscîndu-mă, mi-a oferit o sticlă de vin, un fel de scuze tardive pentru faza penibilă din ziua precedentă (în catalogul oficial al congresului desfășurat chiar pe 1 Decembrie, de Centenar, am avut neplăcuta surpriză să constatăm că drapelul României fusese înlocuit cu cel al Rusiei, și invers, iar eu protestasem, explicînd proporțiile gafei diverșilor reprezentanți ai organizatorilor). I-am acceptat scuzele lichide și m-am întors la masă ca să le împărtășesc și cu ceilalți.
În timp ce noi balotam preocupați prin farfurii, lăutarii locali în caftane albe care ne întîmpinaseră la intrare își continuau programul artistic, trecînd pe la fiecare masă. A fost suficient să-mi întorc privirea spre ei și mi-a rămas îmbucătura-n gît: în ochii lor se citea o foame proletară, de luptă de clasă flămînzi-sătui. M-a cuprins o jenă teribilă, îmi venea să mă ridic de pe scaun și să-i invit și pe ei să se așeze (gest, desigur, inutil: protocolul le interzicea categoric asta). Nu-mi rămîne decît să sper că, după plecarea noastră, li s-a permis să mănînce cîte ceva din multele feluri rămase neatinse. Deși tare mă îndoiesc că lucrul ăsta s-a și întîmplat.
(articol publicat în Cațavencii nr. 19/405 din 15 mai 2019)
Be the first to comment