În saboții Olandezului Zburător (IV)
Acum vreo două luni, ajungeam în Eindhoven, însoțit de prietenul Cătălin, întrerupînd o călătorie cu trenul de la Düsseldorf la Amsterdam, pentru o scurtă escală provocată de curiozitatea turistului care nu mai fusese niciodată acolo. Ziua. “Moșule, am bătut Olanda asta în lung și în lat, dar aici am ajuns doar o singură dată: era miezul nopții, eram în autocarul Den Bosch-Paris și tot ce mai țin minte sînt niște reclame luminoase. Hai să ne oprim puțin, de-o bere“, îi ziceam companionului meu, în timp ce trenul intra în Eindhoven.
Pînă la bere, prima vizită am făcut-o biroului de turism din magazinul de suveniruri de la ieșirea din gară, unde o tanti amabilă a încercuit pe o hartă locurile de văzut în cele cîteva ore pe care le alocasem excursiei eindhoveneze și mi-a donat o broșură cu informații utile celui care vrea să facă cunoștință cu orașul. Pe care am frunzărit-o absent, cît timp tanti i-a căutat/împachetat lui Cătălin niște saboți tradiționali din lemn (20 euro).
De la cartofi și chibrituri la becuri și camioane
Eindhoven are în certificatul de naștere anul de grație 1232, atunci cînd ducele Henrik I al Brabantului îl boteza Endehoven și îi făcea cadou drepturi de oraș și de piață săptămînală, țăranii din împrejurimi fiind obligați să vină să-și vîndă produsele aici. Pe lîngă veniturile obținute din cartofi și lalele, datorită așezării convenabile, pe ruta comercială spre Liege, niște bănuți mai veneau și din serviciile pentru călători: negustorii olandezi din nord opreau frecvent aici pentru o friptură și o bere.
După revoluția industrială a secolului XIX, orașul trăia din tutun, textile și chibrituri, industrii care au pus pîine pe masa localnicilor mai bine de un veac, dispărînd relativ recent (anii ‘70) și lăsînd loc tehnologiilor high-tech, cercetării și designului. Dar cele care aveau să marcheze definitiv istoria orașului sînt becurile fraților Philips (datorită cărora Eindhoven e alintat Orașul Luminii) și camioanele unui anume Van Doorne, patronul firmei Automobiel Fabriek, cunoscută azi sub acronimul DAF.
În excursie, printre magazine și terase
După ce am salutat-o politicos pe tanti de la VVV, mulțumind pentru informații, ne-am luat rucsacul la spinare și-am început explorarea orașului. Întîi am trecut de Stationsplein – piața gării plină cu puburi și terase în care ne-am propus să ne întoarcem pentru o bere înainte de plecare -, spre De Blob, clădirea futuristă în formă de jumătate de bulb (de lalea?) aflată în 18 Septemberplein, apoi am luat-o agale, cu mers de cămilă cu cocoașă de rucsac, spre celelalte puncte încercuite de pe hartă. Centrul (mai bine zis hipercentrul – zona cuprinsă între gară și Catharinakerk, catedrala cu turle ascuțite renovată ultima dată acum 150 de ani) e un magazin imens: de la Piazza, impozantul mall de lîngă gară, mergînd pe Rechtestraat-Demer, pietonala cu vitrine de-o parte și de alta, pînă la Heuvel Galerie, galeria comercială de peste drum de biserică, tot ce vezi e lume relaxată, cu sacoșe de shopping în mînă.
De la Stadhuisplein, larga piață a Primăriei (o clădire pătrățoasă, gri, făcută parcă de comuniștii anilor ‘50), începe un alt oraș: liniștit, verde, populat doar de bicicliști pașnici. Trecem podul de sticlă peste pîrîul Dommel spre Van Abbemuseum, muzeul de artă modernă de pe malul său, și descălecăm pe o bancă pentru o pauză de masă frugală – un sandviș și o gură de palincă din rucsac. Consultăm harta: ne vom întoarce la gară, închizînd bucla pe lîngă Designhuis, centrul de design cu graffiti pe ziduri, de-a lungul lui Stratumseind, strada barurilor (un ochi la legendă: ohoo, are 54 de puburi pe întreaga sa lungime de 225 m!) și traversînd Markt, piața cu carusel pentru copii și terase cu bere pentru părinți.
Un polițist pe bicicletă trece pe lîngă noi și ne urează poftă bună. Cel puțin asta cred că a zis în limba lui: să înjuri pe cineva zîmbind nu e în caracterul olandezilor.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 24/1014 din 15 iunie 2011)
Be the first to comment