Nea Ion de la Cruce, ceteraș moroșan: „Am cîntat la Regele Mihai acasă”

Nea Ion de la Cruce, rapsodul maramureșean din Poienile Izei, este unul dintre puținii români propuși pentru înscrierea pe lista patrimoniului viu UNESCO.

 V-am ascultat cîntînd la vioară și cu vocea, acum mi-aș dori să vă aud vorbind despre ceea ce faceți. V-aș ruga să vă prezentați puțin pentru cititorii revistei noastre.

Io sînt Ion de la Cruce – așa-mi zîce lumea-n sat –, sînt din Poienile Izei, județul Maramureș, ș-am cîntat de mic copil. Am început să studiez vioara pe la 6-7 ani; de la 15 ani cînt la nunți – am umblat tăte văile și tăte dealurile Maramureșului, în Bucovina, în Bistrița, Baia Mare, Satu Mare, Sălaj șî în tătă România. Ș-am umblat șî tătă Europa: am peste douăzeci de ieșiri afară. Franța o cunosc cel mai bine. Am cîntat șî la Versoix, la Regele Mihai acasă, în 1993 – o stat la numărul 27, lîngă gară. Admir poporul român că ș-o păstrat credința în Dumnezeu șî tradiția. Îmi pare bine că mulți turiști, șî din România, șî din străinătate, vizitează Maramureșul, ca de altfel șî celelalte zone ale țării. România noastră îi o țară foarte frumoasă, foarte bogată șî foarte verde. Natura șî Dumnezeu țîn cu noi.

Am vizitat zona și m-am bucurat să constat că ați păstrat casele pe care le-ați primit de la părinți, de la bunici. E mare lucru să păstrezi și să dai mai departe.

Casa bunicilor mei, o casă tradițională foarte frumoasă, îi încă în picioare, dar nu locuiește nimeni în ea. Aici, în Maramureș, or trăit dacii liberi: bunicul meu o fost ultimul țăran dac care-o purtat părul alăturea cu umerii, cum purtați dumneavoastră. Mă bucur că noi, Maramureșul, păstrăm tradiția, obiceiurile șî nu ne-am perdut credința în Dumnezeu – ăsta-i cel mai important lucru.

S-au făcut multe case noi, dar dacă omul a avut teren, n-a dărîmat locuința veche, a păstrat-o și a construit alături.

Da, îs plecați pe-afară mulți, or venit cu bani ș-o mai modernizat în unele locuri. Nu-i un lucru rău. Cel mai rău îmi pare că s-or tăiat pădurile; natura ne pedepsește. Pe noi aicea muntele ne țîne: acolo-s lemnele, acolo-i apa, acolo ducem oile, animalele.

Cam ce turiști străini aveți aici în zonă?

Din tătă România, din tătă lumea. Europeni, japoneji, australieni, din Africa de Sud, din Israel, din Canada, din America de Nord și de Sud. Cei mai impresionați sunt japonejii, că la noi îi altfel, altă cultură, altă mentalitate.

Păi, perspectiva asupra morții de la Cimitirul Vesel din Săpînța e cam aceeași ca la ei: la samurai, în codul Bushido, moartea e o bucurie, o onoare.

La cel ce-o construit Cimitirul Vesel, Stan Pătraș, i-am cîntat personal acasă de mai multe ori. Cîntam la nunți șî de revelion, stăteam cîte o săptămînă la Săpînța – așa petreceau oamenii acolo, cîte-o săptămînă. La Moisei, la Borșa și la Săpînța e cel mai greu de cîntat: acolo oamenii îs pretențioși, tre’ să cînți cum trebe și să-ți vezi de meserie.

Am înțeles că sînteți înfrățiți cu o localitate din Franța…

Da, de vreo douăzeci de ani, din anii ’90: Maxéville, de lîngă Nancy. Am fost de două ori acolo, e un centru minier. Ne-o ajutat foarte mult șî ne-o ghidat pe drumul cel bun. Tăt la doi-trii ani, vin ei încoace sau merem noi acolo, dar îi unul ce-o fost viceprimar și profesor de sport care are casă de vacanță aicea-n sat. Vini de cîteva ori pe an șî stă aici cu noi, vorbește românește, cunoaște aproape toți oamenii din sat. Foarte de treabă, Serge îl cheamă.

Un fel de Prințul Charles din Franța…

Da (rîde). Șî, cam de 40 de ani, mai vine aicea un japonez fotograf. Ne-o scos biserîcile, porțîle, meșterii populari în evidență, o făcut cîteva albume foarte frumoase șî o scris șî în engleză, șî în franceză – orice turist de pe toată planeta înțelege ce estă Maramureșul șî România. Kosei Miya îl cheamă. O umblat cu mine la nunți, la joc, la clacă, la șăzătoare, la stînă – o fo’ ș-o durnit acolo. Odată, am fo’ cu el în cimitir aici, la Poienile Izei, șî zîce cătră mini: „Ion, tot îi verde aici, îi un cimitir viu – la noi totul îi în subteran și îi negru”. „Mă”, zîc, „aicea-i raiul și la voi îi iadul.” Ce-o rîs japonezu’… Cînd vine aicea șî încep să-i cînt cîte o piesă mai lentă de Maramureș – „Hora oilor”, „Balada ciobanului cînd și-o perdut oile”, „Balada lui Pintea Viteazul” –, amu-l vezi că-i curg lacrimile. O învățat românește, o vorbit și la radio, la TVR 1. Kosei Miya îl cheamă, îi place horinca, știe să joace – îi maramureșan.

Există o modă în turism ca lumea să petreacă vacanțele cît mai aproape de localnici, să trăiască viața lor măcar pentru o zi și chiar să ajute la treburile gospodăriei.

Da. Oamenii au drag de locurile tradiționale, autentice și naturale. La Zilele Maramureșului, o fost o nuntă tradițională de oameni de ăștia de rînd și i-o îmbrăcat pe toți turiștii tradițional, cu șerpar și cuțît la brîu. La noi cuțîtul îi nelipsit, trebe să fii pregătit tot timpul. Care lucra în pădure, care se ducea la cîmp avea cuțîtul aicea (arată către brîu), la curea. Eu cînt de 50 de ani la nunți; avem cîteva sate aici, pe frontieră, ucrainene – ș-acolo am cîntat. Cînd meream la nunți, nu mai puteam scăpa de oameni: la sfîrșit, unii mă săruta, alții mă-njura că plec.

Știu că la nunțile de aici vine toată comunitatea. Se adună și cinci sute de oameni la o nuntă.

Mai mult: 600-800, o mie. La Certeze îi o sală de 2.000 de locuri. Să vezi cînd meri în Oaș: la ei, pînă la miazănoapte, toată lumea îi îmbrăcată tradițional, dupî aia tătă lumea-i la cravată. Cîte 10-20 de părechi de nași au șî darul se strînji numa-n lire și euro, lei românești nu vezi diloc. Tăți îs duși, la America, la Anglia, la Franța, la Scoția. Cînd nu-i vacanțî, Oașul îi pustiu, nu ti-ntîlnești nici c-un om pe drum. Țara Oașului tot de Maramureșul istoric o aparțînut, cînd o fo’ cu împărțirea administrativ-teritorială le-o făcut județ, Satu Mare.

Cum se trăiește din turism aici?

Turismul îi o treabă foarte pretențioasă: trebe să fii foarte atent, să faci lucru de calitate. Dacă faci traba bună, nu trebe publicitate, că se spune din gură-n gură: Am fo’ acolo și-o fo’ bine.

Mulțumesc c-ați vorbit cu mine, nea Ioane. Să vă dea Dumnezeu multă sănătate.

Șî la dumneavoastră, șî la cititori. Să mai reveniți în Maramureș.

(articol publicat în Cațavencii nr. 28/363 din 18 iulie 2018 și pe catavencii.ro)