O plimbare prin Bistrița nu poate începe decît din fața celebrului hotel Coroana de Aur. Celebru încă din tinerețea sa, din vremurile în care era hanul la care sosea, cu un poștalion de la Londra, via Galați – Pasul Tihuța, și se caza Keanu Reeves, pardon, Jonathan Harker, avocatul englez al lui Bram Stoker, înaintea unei vizite de afaceri complicate la castelul Contelui Dracula. Și mai puțin din trecutul apropiat, din perioada în care un alt cunoscut nobil local, Lordul Jean, primea aici solii unor vasali ai Cooperativei, pentru alianțe și tratate de neagresiune întru propășirea în clasament a Gloriei sale, recent dezafiliate de la FRF. Sic transit Gloria Bistrița.
Dar să nu divagăm de la subiect: să revenim la predicatul nostru turistic și să continuăm sightseeing-ul prin Bistritz, fostul burg ardelean de la granița de est a Imperiului Habsburgic, una dintre cele șapte cetăți transilvănene colonizate de sași în secolul al XIII-lea și, în prezent, un orășel de provincie foarte puțin mediatizat turistic, un fel de rudă de la țară a Brașovului, Sibiului și Sighișoarei. Și asta și pentru că, ceva mai încoace în timp, cînd orașul a considerat că vremea invaziilor și asediilor a trecut și n-ar mai fi nevoie de creneluri și de șanțuri cu apă pe care să le pună în calea vizitatorilor, aproape toate fortificațiile cetății au fost dărîmate, fără ca edilii vremii să se gîndească măcar o clipă că, la un moment dat, toate construcțiile alea demodate vor avea mare valoare turistică. Singurele obiective care au supraviețuit modernizării anilor 1800 sînt Turnul Dogarilor, cîteva ruine ale zidului de centură, complexul Sugălete (un șir de prăvălii cu bolte și arcade vechi de cinci-șase sute de ani – cum ar veni, un mall avant la lettre, în care neguțătorii bistrițeni vindeau, la promoție, rochițele și săndăluțele timpului) și Biserica Evanghelică din centru, lîngă care muzeul județean de istorie a ieșit în stradă cu o reconstituire din lemn a cetății medievale și cu niște panouri explicative despre viața trecută a orașului, plătite din portofelul generos al domnului Regio. Din atîtea ateliere ale breslelor tradiționale (zidari, fierari, tăbăcari, cojocari, croitori, cizmari, măcelari, aurari), despre care citești pe panourile alea, au mai rămas în prezent doar magazinele second-hand din casele vechi, stil săsesc, lipite una de alta, ale negustorilor: urmașii meșterilor bistrițeni au luat drumul bejeniei, ostenind acum prin alte zone ale imperiului UE.
La momentul ultimei mele vizite, într-o duminică de iarnă, pe la prînz, acest orășel liniștit era populat doar de niște struți încoronați (pasărea-simbol coborîtă de pe vechiul blazon al burgului), din fibră de sticlă, foarte colorați, printre care puținii trecători grăbeau pasul zgribuliți spre destinațiile lor duminicale. Poate că voi reveni aici mai la vară, la tabăra medievală de la Viișoara/Heidenfeld, suburbia orașului care, pentru un week-end, va călători în timp spre epoca turnirurilor cavalerilor de Bistrița. După ce, în 2010, înainte de concertul Haggard, am învățat să mînuiesc o sabie, sper ca anul ăsta să trec la nivelul următor: să țin cu stînga o lance și cu dreapta o bere, fără să cad de pe cal.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/188 din 25 februarie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment