Una dintre destinațiile turistice majore ale anului care se termină peste 51 de zile a fost – și încă mai este – Novi Sad. Capitala provinciei Vojvodina și, în 2022, a Culturii Europene, al doilea oraș, după Belgrad, ca importanță și număr de locuitori. Un fel de Timișoara sîrbească, cu care și seamănă un pic la clădiri, deși cele mai vechi au doar vreo sută și șaptezeci de ani, (re)construite după bombardamentele armatei maghiare din 1849, care, din 2.800 de clădiri, au mai lăsat nedistruse complet doar vreo opt sute.
Cele mai importante dintre ele pot fi văzute în Trg Slobode, Piața Libertății, mărginită într-un capăt de palatul baroc al Primăriei și în celălalt de biserica romano-catolică, căreia i se spune, deși nu e, Catedrala, datorită dimensiunilor sale monumentale (vîrful turnului se înalță la o distanță de 72 de metri de pămînt). Adiacent pieței centrale se construiește în prezent o parcare modernă, chiar în vecinătatea unei clădiri multietajate cu o poveste interesantă: la naționalizarea comunistă, proprietarului evacuat i s-a permis să ia cu el diverse obiecte. Printre ele, omul, băiat deștept, a strecurat și cîteva piese din mecanismul liftului rămas nefuncțional, pe care, ulterior, le-a vîndut statului pe o sumă imensă, apropiată de valoarea proprietății confiscate. Îți poți imagina o scenă similară, în România anilor ‘50? Nu prea ai cum: burghezul exploatator care îndrăznea să încerce o asemenea ghidușie financiară cu statul comunist nu numai că nu primea nici un ban, dar înfunda și pușcăria pentru sabotaj, subminarea economiei naționale și atitudine dușmănoasă împotriva poporului.
La o plimbare scurtă prin centrul orașului cu denumiri de instituții în patru limbi (în sîrbă și în cele ale minorităților principale, maghiară, slovacă și croată; da, există și români, vreo cîteva mii) care sărbătorește bucuros două Crăciun-uri și două revelioane, pe vechi și pe nou, primele impresii sînt foarte plăcute: totul arată îngrijit, civilizat, și atmosfera pare super-boemă. Mai ales seara, cînd terasele pietonalelor Zmaj Jovina și Dunavska se animează cu oameni veseli, care ciocnesc cîte o Jelen, berea națională.
Dacă centrul are mai mult șarm noaptea, cealaltă atracție turistică locală, Cetatea Petrovaradin, trebuie văzută neapărat pe timp de zi. Pentru asta turistul are de traversat podul peste Dunăre spre malul drept, acolo unde, la un cot al fluviului, pe o colină stîncoasă, austriecii le-au lăsat sîrbilor moștenire, după vreo 88 de ani de lucrări (1692-1780), un sistem de fortificații în formă de stea de tip Vauban, cum au construit, de exemplu, și la Alba Iulia. Citadela de aici e însă mult mai mare (ar fi a doua din Europa, ca mărime, cică): are 12 porți, 400 de guri de tun și alte nenumărate ferăstruici de tragere practicate în zidurile groase, tuneluri de apărare săpate în stîncă pe patru niveluri subterane, pentru trupe, muniție, rezerve de hrană și echipament. Pe timpul asediilor turcilor, la colțurile periferice stătea permanent de gardă un oștean ascultător. Nu în sensul figurativ de obedient, ci la propriu, posesor de ureche ageră, foarte atentă la detectarea eventualelor săpături ale atacatorilor, care, după tentative fără succes la suprafață, încercau frecvent să ajungă în cetate pe sub pămînt. Labirintul subteran de coridoare, puțuri, scări, săli, luminatoare, guri de aerisire este parțial vizitabil, doar cu ghid însoțitor (300 de dinari, grup de minimum zece persoane), pentru că, altfel, ar fi foarte ușor să te rătăcești prin cei 16 kilometri de galerii. Au existat cazuri, majoritatea tineri localnici care s-au aventurat în subteran singuri și a trebuit să fie căutați îndelung pînă au fost găsiți. Înmărmuriți de frică.
Cetatea e locul unde se organizează în fiecare vară festivalul muzical EXIT, un fel de Untold polifonic, și cu muzică altfel decît de DJ, o prelungire culturală a activității atelierelor artiștilor locali (mai mult de două sute, pictori, sculptori, fotografi, designeri), care au primit în folosință spațiile garnizoanei; de asemeni, după același model, în vechiul arsenal a fost cazat un muzeu și în întreaga fostă cazarmă s-a anulat consemnul, dîndu-se liber la băutură în cafenele, restaurante, baruri, un hotel de cinci stele. Zona cea mai populată este cea de lîngă simbolul orașului, turnul cu ceas, ale cărui limbi sînt montate invers față de normal (cea mare indică ora, cea mică, minutele, astfel ca pescarii de pe Dunăre să vadă mai ușor cît e ceasul de la distanță), poreclit și Ceasul Beat, pentru că, din cauza căldurii/frigului, vara/iarna, o ia înainte / rămîne în urmă. Amenajată cu bănci, balustrade de fier și pavaj de gresie roșie, partea asta a cetății oferă o panoramă spectaculoasă a orașului și a cursului Dunării, în apa căreia atrage atenția unul dintre pilonii podului dinamitat de nemți în WW2, îmbrăcat acum în prelată galbenă – pe acest Yellow Submarine trecea odată calea ferată a celebrului Orient Expres. Tot aici e și micul magazin cu suveniruri și tricouri cu design interesant și preț european (2.400 de dinari sau 20 de euro) al unui artist plastic local, autorul instalației cu ochelaristul cu freză din crengi, iluzie optică vizibilă dintr-un anumit punct semnalizat cu vopsea pe caldarîm.
Unul dintre primele proiecte culturale ale anului CCE a fost afișarea, în jurul Teatrului Național, clădire emblematică, cea mai veche instituție de gen din țară, a unor date istorice locale importante. De altfel, pe partea de informare, novisad-enii stau foarte bine: au coduri QR cu informații în engleză pe toate clădirile semnificative și centru de informare turistică cu pliante – surpriză! – și în limba română. Rămîne să vedem dacă reciproca va fi valabilă, peste doar o lună și jumătate, cînd Capitala Culturală Europeană se va muta, vreo 150 de kilometri mai la nord-est, în Timișoara.
(articol publicat de catavencii.ro, 10 noiembrie 2022)
1 Trackback / Pingback