Din Bucovina excursiilor rurale ale săptămînilor anterioare trecem azi în Moldova profundă, cea rămasă peste timp urmașilor urmașilor lui Ștefan și ai lui Petru Rareș, ce-a fost și mai mult decît atît. Nu departe de Fălticeni, pe valea Șomuzului, afluent al Siretului, în Dolhești. Aici cortul are mari șanse să rămînă în portbagaj, pentru că, odată ajuns în sat, poți avea pentru cîteva zile camera ta într-una dintre casele localnicilor.
Pentru un reenactment de copil la țară, de întoarcere în timp spre anii vacanțelor la bunici, Dolhești este locul perfect. Gospodăriile vechi, bătrînești, cu arhitectura țărănească a începutului de secol XX în care mîna viitorului locatar tăia lemnul și mesteca lutul, moara cu pietre funcțională non-stop în ultima sută de ani sau biserica satului construită de Hatmanul Şendrea, cumnatul lui Ştefan cel Mare, pot reconstitui oricînd decorul lumii lui Creangă din lecturile copilăriei.
Ca musafir găzduit în odaia cea bună, n-o să dai la coasă de la răsărit, în rînd cu proprietarul și cu vecinii săi, nici n-o să mulgi toate vacile din bătătură, la ceas de seară; cel mult, dacă-ți dorești, poți fi, pentru cîteva minute, Grim Reaper-ul lucernei pentru cina vitelor sau demiurgul laptelui cald, proaspăt țîșnit în cană. Da, poți s-o ștergi la scăldat sau să cauți pupăza din tei, ca Nică a lui Ștefan a Petrei, dar pînă la urmă tot o să ajungi să-i cunoști pe fierarul la care stăpînul casei își potcovește calul, pe dogarul care-i repară butoaiele sau pe cojocarul de la care își ia haina groasă pentru la iarnă. Obiectele ieșite din mîinile lor, aceleași de zeci de generații, sînt rodul meșteșugurilor străvechi moștenite de la tata și bunicul.
În timp ce domnii sînt ocupați cu lucrările mai mult sau mai puțin agricole, iar doamnele participă la atelierele de gătit sau țesut tradițional, copiii se pot juca de-a v-ați ascunselea în grădină, de-a prinselea, culegînd merele din livadă, sau de-a dormitelea în căpița cu fîn de lîngă hambar. Cu toții se vor reîntîlni la un moment dat în minimuzeul responsabil cu memoria vetrei Dolheștilor îngrijit de învățătorul satului sau la hora ansamblului folcloric „Străjerii“condus de poștașul comunității, care are în repertoriu chiar și un moment tradițional de nuntă locală tratată în cheie comică.
La prînz, gazda o să întindă pe masă reconstituirea ospețelor din romanele lui Sadoveanu, rețete transmise din bătrîni nealterate de bucătăria fusion a vremurilor moderne. Borșul de cartofi acrit cu chișleag, tochitura cu mămăliguță, clasicele sarmale, plăcintele poale-n brîu sînt mărci culinare moldovenești în care vedete sînt doar ingredientele locale, nu cartoful de supermarket din Polonia sau morcovul din Egipt.
Dolhești se află în România încă necunoscută, cea care merită cu prisosință să fie căutată și găsită de turistul rural interesat de obiceiuri și tradiții încă vii, de artizanat local, de traiul zilnic în gospodăria țăranului pe care, dacă-l respecți laolaltă cu traiul lui, ești membrul familiei sale. Contactul direct cu viața originală a satului românesc istoric și cu localnicul nepervertit încă de banii mulți ai zonelor excesiv frecventate este încă posibil.
P.S. După sejurul-infotrip de trei zile în sat de acum exact trei ani, am auzit numai lucruri frumoase despre Dolhești: și-au făcut asociație de promovare a turismului, numărul gazdelor a crescut, au primit oaspeți din Japonia, SUA sau America de Sud. S-au dezvoltat sănătos, cu grija de a păstra autenticul. Rămîne ca și românii care vor să-și redescopere țara să ajungă pe la ei.
(articol publicat în Cațavencii nr. 28/465 din 15 iulie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment