Și iată-ne ajunși în Georgia, la Mestia, regiunea Svaneti, în inima munților Caucaz. Un fost sătuc, pe o vale, devenit orășel datorită turismului. Are chiar și un mic aeroport acum. Ca să fim sinceri, nu prea ne place. Clădiri superfuturiste aruncate ca nuca-n perete între case și turnulețe vechi de sute de ani. Praf, mașini, turiști, vaci și balegi peste tot.
Ajungem să stăm în casa unei familii care ne întîmpină cu reticență. Și nici prețul nu e chiar de-a moaca: 40 euro pe noapte. Încă o dată vedem pe buzunarele noastre că, în ciuda faptului că țara e cam praf, și la propriu și la figurat, mai nimic nu e ieftin. Nici măcar berea, care e în jur de 1,50 euro. Însă după ce împărțim cu gazdele țuica din bagaje, lucrurile se schimbă: primim mîncare din belșug și ceva reducere la cazare. Așa mai vii de-acasă! În cele patru seri petrecute cu gazda de aici, am avut ocazia să gustăm khachapuri (un fel de plăcintă cu brînză și ou), ghvezeli (plăcintă cu carne), khinkali (chiftele împachetate în aluat fiert – mîncatul lor este un adevărat ritual), precum și alte bunătăți cu nume la fel de complicat, unele foarte asemănătoare cu mîncarea de la bunica de-acasă.
Munții ne-au copleșit – senzația e greu de descris în cuvinte; pur și simplu, trebuie să fii acolo ca să simți adevărata lor măreție. Am urcat pe ghețarul Chalaadi, am ajuns pînă la baza muntelui Shkhara (vîrful este cel mai înalt din Georgia – 5.193 m); din cauza georgienilor întreprinzători care au pus un panou cu “Hotel” suficient de mare cît să mascheze indicatorul cu intrarea în traseul montan, am ratat urcarea pe muntele Ushba.
Am făcut și două zile de off-road, pînă la Ushguli (cel mai mare sat georgian aflat la altitudinea de peste 2.000 m) și retur. Am campat la cîțiva kilometri de sat, pe malul rîului Enguri, unde am tras o sperietură groaznică, atunci cînd ne-am trezit noaptea cu un ditamai cîinele intrînd peste noi în cort: cînd i-am văzut botul, am crezut că e Moș Martin. Tot cu ocazia asta, am aflat că, dacă nu ai lemne, balega uscată e un combustibil excelent pentru focul de tabără.
Am părăsit Svaneti cu lacrimi în ochi, cu inimile strînse și cu o dorință arzătoare de a ne întoarce. A urmat un drum îngrozitor de aglomerat, înspre Gori, orașul de baștină al lui Stalin. Aici am dormit într-un hotel tipic comunist, iar a doua zi i-am vizitat muzeul dedicat, încă marcat de cultul personalității lui Stalin, dar în curs de transformare în cel al crimelor comunismului.
În trecere, am văzut și o parte din Uplistsikhe, un vechi oraș săpat în stîncă. Seara am petrecut-o din nou în natură, în Stepantsminda, la poalele muntelui Kazbek. Pînă acolo, am parcurs faimosul Drum Militar Georgian, alambicat și plin de tuneluri. Cică, a fost făcut așa pentru a fi cît mai greu de bombardat. Din păcate, era aproape noapte și, la 2.400 m altitudine, pe unde trece drumul, ambianța nu tocmai plăcută: ceață groasă și foarte frig.
După vizitarea faimoasei biserici Gergeti Sameba și o bere cu singurii români întîlniți în toată călătoria, am plecat spre Tbilisi. Ca și Mestia, nu ne-a făcut o impresie prea bună: aceleași clădiri moderne trîntite între case vechi, aceeași aglomerație într-un trafic haotic, același tip de oameni care încearcă să te facă de bani din orice unghi. Așa că am decis ca, după prima noapte de stat acolo, să o și întindem spre Yerevan, unde speram să găsim oameni mai simpatici și un oraș mai plăcut.
RADU OPREAN
(articol publicat în Cațavencii nr. 43/70 din 31 octombrie 2012 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment