Din episodul anterior: Homer devine vegetarian, Marge fuge cu Ned Flanders, Lisa și Bart află că sînt adoptați, Maggie vorbește despre… Oops, wrong tape! Regia, puțină publicitate, vă rog, pînă se pregătește caseta! Nu schimbați canalul, urmează un nou episod din serialul Dvs preferat: The CrappyTourists in Scandinavia. Lights, camera, action!
Mă trezesc amorțit pe bancheta din spate cu gîtul înțepenit, de parcă am dormit cu capul în sertar. Unde naiba sînt? Aha, Helsingør; am ajuns aseară tîrziu și nu se vedea mai nimic. Pe locurile din față, pilotul și co-pilota își doresc probabil încă o pilotă să-i încălzească. E o dimineață răcoroasă în orașul lui Hamlet. Ies din sacul de dormit direct în parcarea terminalului. Schițez cîteva mișcări de înviorare oarecum sincron cu vecinii, șoferii TIR-urilor parcate alături. care mă salută amical. Dar nu e timp de socializare, nava Scandlines e trasă la cheu și așteaptă să ne angajăm pe culoarul de îmbarcare. Pentru o croazieră de doar zece minute, orașul geamăn suedez Helsingborg fiind la o azvîrlitură de băț cu tunul (4 kilometri), peste strîmtoarea Øresund.
Helsingborg
De pe puntea feribotului, primele impresii ale orașului care se apropie sînt cromatice: un sandviș de albastru din felii de cer și apă, cu umplutură de roșu-cărămiziu, de la clădirile mai vechi, sau alb/gri, de la cele mai noi. De fapt, hotdog, pentru că e împrăștiat pe coasta suedeză a strîmtorii, de parcă toți proprietarii și-au dorit vedere la mare ca să le facă din mînă vecinilor danezi de peste baltă.
Deși e prima dată cînd călcăm în Suedia, ne este clar că ăsta e specificul local: clădiri impunătoare din granit, străzi cu trotuare pavate impecabil și, parcă, proaspăt spălate, flori în standuri metalice la fiecare 20 de metri, nelipsita cetate fortificată construită în Evul Mediu.
Cîte orașe din România au Primăria într-un castel medieval? Sighișoara, Sibiu? Neah, nici măcar… Dacă aș fi primar pentru o zi, asta ar fi prima mișcare: mi-aș face castel. Vă dați seama că toată lumea ar plăti taxele pe patru ani înainte? De frică să nu primească o invitație politicoasă în birourile din subsol, în care contribuabilii de acum cinci sute de ani făceau cunoștință cu funcționarii de la Serviciul Cereri și Reclamații: “- Îmi permiteți, vă rog, să vă aranjez puțin lanțurile de la încheieturi? – Nu trebuia să vă deranjați cu cleștele ăla mare, mulțumesc oricum…”.
O luăm pe Kullagatan, artera pietonală care duce spre turnul Kärnan, singura parte originală (restul a fost reconstruit prin secolul al XIX-lea) a fostei fortărețe din timpul ocupației daneze, care, împreună cu cetatea Kronborg din Helsingør, de pe partea cealaltă a strîmtorii, controlau intrarea în Marea Baltică. De sus, de pe crenelurile fortificațiilor ai așa o senzație de atotputernicie, încît îți vine să urli, ca Di Caprio, I’m the king of the world! Cum le-or fi strigat localnicilor de-a lungul timpului toți stăpînitorii vremelnici ai zonei.
Ystad
Ieșim din Helsingborg cu țintă precisă: traversăm provincia Skåne de la vest la sud-est pînă la Ystad și de acolo spre Kåseberga, localitatea unde e amplasat Ales Stenar, un fel de Stonehenge suedez.
Oprire în Ystad. Plimbare pe străduțele acoperite cu macadam. Un orășel-port de vreo 20.000 de locuitori, cochet, cu flori la pervazul geamurilor, ale cărui clădiri vechi foarte bine conservate dau o senzație de atemporal. Mic, mic, dar are teatru, studio cinematografic în fosta garnizoană a orașului, două catedrale și vreo douăzeci de muzee (al artizanatului, al căilor ferate, al mașinilor de tricotat, dar și al militarilor, al pompierilor, al polițailor, al gărzii de coastă). Ce înseamnă să fii de modă veche și să nu arunci nimic: îți iese muzeu din orice, nene: de la acele de pescuit heringi de acum o mie de ani la Pentium 4 și RAZR-urile de mai ieri…
Ales Stenar
Continuăm călătoria pe șoseaua de pe malul mării spre Kåseberga, unde, la marginea localității, avem întîlnire cu Ales Stenar. Un 2 Mai de Marea Baltică fără plaja, dar cu bănci și mese din lemn așezate în amfiteatru pe colina ce duce la platoul înverzit unde sînt pietrele. Și pe lîngă care niște vite se opresc din păscut, privind nedumerite la grupurile de turiști: Ce, bă, n-ați mai văzut bolovani?
Am văzut, dar nu ca ăștia: 59 de stînci cît un stat de om între 500 și 1.800 de kilograme, așezate în formă de barcă; 67 de metri lungime pe 19 metri lățime. Asta e Ales Stenar. Cică după analiza cu Carbon 14 a solului de sub pietroaie, așezămîntul ar data de pe la anul 600, iar motivul pentru care a fost construit e în continuare controversat: vechi lăcaș de cult, calendar solar (soarele apune la solstițiul de vară la un capăt și răsare la cel de iarnă la celalălt capăt), monument pentru echipajul unei nave naufragiate sau cimitir al vikingilor (deși nu s-a descoperit în zonă nici un fel de mormînt)?
Ca român nashpaturizt vă livrez eu rapid o explicație; ce ziceți de asta? Localnicii, neam de pescari din tată în fiu, dau mai nou la turiști. Momeala e pe poziție (bolovanii au fost cărați pe platou de jos de pe țărm, unde frații lor sînt și acum stabilopozi). Clientul înțepat nu se poate abține și cască gura mare și la terasele din golfuleț, unde o bere e 45 SEK (1 euro = 9,25 coroane suedeze), o aripă de pește preparat tradițional, 89 SEK, iar un cîrnăcior cu doi cartofi prăjiți, 40 de coroane. Și captura e semnificativă: cad în plasă cam 300.000 de guvizi pe an, după cum scrie prin broșurile de la standul unde o carte de onoare a locului așteaptă autografele victimelor.
Driblăm elegant terasele și ne alăturăm picnicului din zona cu mese. Pe o margine de faleză înaltă, moment solemn: privind extatic la marea aflată undeva sub ei, doi tineri sînt cununați de o preoteasă îmbrăcată în alb. Deltaplane survolînd zona, feribot în depărtare, mese pline cu convivi veseli. Regăsim, într-un fel, atmosfera de 2 Mai / Vama Veche de acasă. Minus gunoaiele, betoanele cu etaj și cocalarii…
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 23/859 din 11 iunie 2008)
Be the first to comment