10,00 a.m. Dimineața meciului cu Olanda. Gara din Zürich. Sînt echipat corespunzător: tricoul naționalei, fular, pălărie cu coarne tricolore. Dau peste Chivu, fac o poză cu adidasul lui. Mare fotbalist! Nu-i ajung nici pînă la gleznă; nici lui, nici celorlalți zece jucători cu care se ține pe după umeri în cerc. Toți sînt îmbrăcați de Ad*das și au peste 20 de metri înălțime. Călătorii din zonă se opresc să facă poze cu păpușile-gigant.
12,00 a.m. Berna. Pentru o clipă am senzația că am ajuns din greșeală în Olanda: o maree portocalie mătură orașul. Cîteva insulițe galbene se lasă inundate de frații de bere și pun împreună de un blat pe terasele arhipline. Problemă, că tot a început Bac-ul: dacă s-au băut UN MILION de beri în Berna (cum scrie prin ziarele elvețiene) cu – să zicem – zece beri/om, cîți olandezi sînt în oraș?
2,00 p.m. FanZone – zona suporterilor din piața centrală, în care ești controlat riguros la intrare, nu care cumva să atentezi cu vreo bere cumpărată de la supermarket. Ecrane imense, pe care, în așteptarea meciului, sînt proiectate clipuri cu trupe olandeze, iar lumea cîntă și dansează. Și, bineînțeles, bea bere. Inutil să precizez că sînt 95% oranj, nu? La un moment dat s-a auzit chiar o melodie populară românească, dar mulțimea și-a continuat activitatea fără să dea vreun semn că a sesizat schimbarea. Cred că-n boxe putea să fie și Cotele apelor Dunării, că tot aia era…
4,00 p.m. Un grup de olandezi (cu tricouri oranj pe care scrie „Popescu“!) intră în hora românilor. Ai noștri dau tonul la cîntec: „Pe Carla Bruni / S-o facem pe Carla Bruni!“. Ai lor urlă și ei; Carla Bruni are fani în toată Europa… Un nene de cetățenie incertă vinde fulare dedicate meciului. 20 CHF (aproximativ 14 euro), cam două beri pe terasele din centru. Sau 20, la supermarket.
Olandezii sînt organizați: au legat eșarfe portocalii de gîtul statuilor de prin oraș, autobuzul suporterilor face ture prin centru, toboșarii dau ritmul scandărilor, pictorii de ocazie se oferă se te facă oranj cît ai clipi. La ai noștri, celebra organizare tipic românească. Adică nici o organizare.
7,00 p.m. Pe drumul spre stadion, localnicii stau pe margine și se uită ca la ursul-simbol al orașului din groapa de la capătul podului Nydeggbrucke. Portocalele mai mult se rostogolesc de la atîta bere, dar suflă în goarne și strigă răgușit „Oranje!“. Ai noștri agită fulare și fac poze. Ici-colo, cîte unul care plînge că vrea bilet, dar nu de ăla scump de la bișnițari (da, au fost și de-ăștia). N-am văzut însă doamnele cu „de floare și dovleac am, băieți!“. Or fi avînd altă treabă, mai bănoasă. Să cerșească prin centru.
8,45 p.m. 10.000 de galbeni – o peluză plus jumătate de tribună – flutură steaguri și urlă ca apucații, ca să acopere restul de stadion, care strigă oranj. În pauză, vizită la standuri, pentru alimentare. Înghiți în sec, dar pînă la urmă te scobești în buzunare mai degrabă după 6 CHF, pentru o bere, decît după 7 CHF pentru un suc (5 băutura + 2 paharul).
Mascotele Trix și Flix dansează pe gazon. Pentru olandezi, că pentru noi se pregătește Chix să danseze după meci în vestiar.
10,20 p.m. Coborîm steagurile în Bernă, cîntăm încă o dată imnul și ne retragem demn pe la casele/camerele noastre închiriate cu minimum 100 de epuroi/noapte, mormăind printre dinți „N-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine!“.
Despre joc, ca despre morți: numai de bine. Adică nimic. Doar concluzia unui fan olandez după meci, pe drumul spre ieșire: „Romania didn’t have team spirit“. Team spirit? Ce-i aia, vreo boală?
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 25/861 din 25 iunie 2008)
Be the first to comment