În ziua explorării Peșterei Samar, după ce-am ieșit din întuneric la lumină, am mîncat prînzul la Vinarija Malcia, o podgorie de familie cumpărată de la stat, dotată cu instalații rămase din epoca socialistă a lui Tito, întinsă pe locurile unde se cultivă viță-de-vie încă de pe timpul romanilor. Și se face vin exact ca pe-atunci: la degustarea de alb demisec, rozé demisec și roșu sec, marca Anonimous, care-a inclus și un tur al cramei, ni s-au arătat și uriașele amfore de 1.700-2.000 de litri din care vinul pleacă spre paharele consumatorilor abia la vîrsta de trei ani. Încheiam, la asfințit, o zi memorabilă cu experiențe turistice foarte diverse, de la sunete reverberate de pereți de cavernă la gust de struguri lichizi, privind în jos de pe platforma de belvedere de deasupra Canionului Sicevo, o replică în mic a Dunării la Cazane, care are și o mică hidrocentrală pe rîul Nișava – niște Porți de Fier la scara 1:10, probabil.
În dimineața următoare, de la cazare (ultima clădire a satului Dojkinci, pe stînga drumului de munte care urcă spre creste: o cabană modernă din lemn și piatră, cu două niveluri, pentru tineri și sportivi, construită pe pajiștea de pe malul unui pîrîu), ne-am îmbarcat în două mașini de teren și-am pornit hai-hui prin Masivul Stara Planina. Și on-road, pe drumuri forestiere sau pastorale, cu urme de cauciucuri prin iarba înaltă, și off-road, pe lîngă bolovani căzuți în drum sau prin albii stîncoase. Șoferii instalaseră pe capotă, chiar deasupra radiatorului, un scaun din plastic cu centură de siguranță, loc de onoare pentru amatorii de admirat peisajul primii (dintre toți, influencerița malteză a fost cea mai rapidă: și-a dorit imediat să-l ocupe și a stat acolo, hurducată de drumul accidentat, pînă la prima oprire).
Principalele obiective ale zilei au fost două cascade. La prima, am coborît din 4×4, ne-am înhămat la rucsacuri și am dat vreo oră din picioare, la deal, printr-o natură sălbatică asemănătoare celei din Carpații noștri (am avut chiar senzația de munțomăneală prin Retezat), pînă la Arbinje, o cădere de ape de pe un prag de trepte de piatră. Dacă urci prin stînga (și noi am urcat), prin ruptura de pădure cu teren abrupt mărginită de un perete stîncos, vei avea, de lîngă punctul prăbușirii în gol, o panoramă spectaculoasă și de sus în jos. În afară de Milan, șeful grupului, cel care-a fost permanent cu noi, ne-a însoțit și un ghid localnic, la vreo 50 de ani, care a comunicat cu noi într-o engleză limitată. Limba i s-a mai dezlegat la coborîre, cînd simpaticul sîrb a împărțit cu mine niște rakija de pere, producție personală, pe care o avea permanent la el, într-o ploscă metalică. Ne-am încălzit un pic și da, a fost OK să bem, pentru că ascensiunea dificilă se terminase: la a doua cascadă, Tupavica, s-a ajuns mult mai ușor. Din drumul forestier, traversînd un podeț din lemn grav avariat peste apa care vine direct de la cascadă, după vreo zece minute de urcuș lejer în pantă dulce, eram la o altă Arbinje curgătoare peste niște trepte ceva mai înalte.
Prînzul, în stil picnic, ni l-am autoservit din caserolele extrase din portbagaj, la umbră, pe mesele din lemn de lîngă pîrîul cu apă rece folosită ca frigider pentru dozele de bere și nelipsitul clondir cu rakija de pe masa oricărui sîrb. O realimentare cu tăria catalizator pentru curaj s-a făcut oprind la căsuța izolată a unui localnic, în fața căreia un ursuleț din pluș cu faguri în brațe vindea miere la borcan și rakija cu doar 5 euro sticla de un litru.
Milan a vrut neapărat să închidă ziua asta ducîndu-ne la Ponor, o depresiune carstică apărută brusc într-un peisaj bucolic de coline și văi verzi cu cer albastru pe fundal. Un portal din piatră către adîncuri întunecate care, în contrast cu lumina blîndă a apusului, părea intrarea în infern.
(articol publicat în Cațavencii nr. 28/670 din 17 iulie 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment