Dacă analizăm profilul-robot al turistului vamaiot, de prin ‘70 încoace, Vama Veche a fost un continuu experiment sociologic despre felul cum oamenii înțeleg libertatea de exprimare, sub toate formele ei, începînd cu subiecții ăia vechi, intelectualii boemi care veneau pe plaja pustie a unui sat de pescari, în oaza culturală declarată teritoriu liber de directivele Partidului, și terminînd cu rebelii fără cauză ai generației selfie.
Cînd am ajuns prima dată aici, pe la sfîrșitul anilor ‘90, lumea stătea la cort, pe plajă, sau în gazdă, la localnici; pe ulița prăfuită, mărginită de cîteva baruri improvizate din lemn și stuf care se termina în mare, o mulțime de tineri mișuna despletită și desculță, fericită că e departe de betoanele orașului. Intrai direct în vorbă cu necunoscuți, hippies, rockeri, punkeri sau ochelariști, oameni faini, cu Bacul luat pe bune, cu care puteai discuta pe orice temă; te simțeai ca într-un campus sau într-o tabără studențească. La cele patru mese ale singurei terase de pe plajă, la Stuf, unde servea băuturi ieftine și muzici bune celebrul Ovidiu, se bea bere și palincă adusă de vamaioții ardeleni, se juca bridge și se ascultau albume integrale Pink Floyd, Led Zep, Doors pînă la răsărit; pe bar, era non-stop un borcan cu castraveți murați, de tratat (gratis) mahmureala beției precedente.
Schimbarea s-a petrecut, se știe, în 2003, după primul Stufstock, cînd zece-cinșpe mii de buni samariteni au venit s-o salveze și Vama s-a transformat radical de la an la an, racordîndu-se la civilizație. Asfalt, trotuare, umbreluțe, șezlonguri, șaormerii, hoteluri de trei și patru stele, piscine, restaurante de fițe; corporatiști snobi și suficienți, puști teribiliști care cred că e cool să vii în Vamă și să te dai nonconformist, străini bucuroși de berea ieftină și uimiți de dezmățul general. Acum, la Stuf, în fiecare noapte e discotecă, cu muzică de Radio Zu, iar hipsterii beau cocktailuri și aprind lampioane de 9 lei, cumpărate de la bar. În ultimii ani, am fost din ce în ce mai rar, pe capete de sezon, și am stat din ce în ce mai puțin, spre deloc; numai la Pirați, printre rockeri adevărați, am putut scăpa de senzația grețoasă de Vamaia. Probabil că și fără Stufstock tot aici s-ar fi ajuns, dar ceva mai lent.
Să nu mă înțelegeți greșit: nu mă lamentez de situația actuală, o constat doar. Nu fac parte din categoria celor care cîntă într-una pe Net refrenul cu “Vama nu mai e ce-a fost“: e o tîmpenie, nici nu mai are cum să fie la fel, nimic nu mai e ce-a fost. Lumea se schimbă continuu, oamenii sînt mereu alții. Regretnicii ăștia își plîng, de fapt, tinerețea, altfel decît părinții și bunicii lor, dar în același registru bătrînicios “Pe vremea mea, ehe…“ și “Tinerii din ziua de azi… nț, nț“. OK, nu-ți plac pițipoancele de Mamaia care vin să fie văzute aici – nu te duce în week-end-urile din sezon, cînd concentrația de cocalari e maximă; nu poți suporta betoanele, asfaltul, trotuarele – un colțișor sălbatic în care să pui cortul tot se mai găsește, în partea nordică a plajei, spre 2 Mai, după nudiști (da, încă mai sînt), sau pe faleza înaltă, deasupra Cherhanalei, acolo unde ai vecini doar pescărușii.
Acum e de mers, în septembrie, cînd lumina soarelui cade altfel. Plaja aproape pustie, apa caldă, valurile mari. Dacă ignori clădirile monstruoase ridicate în ultimii zece ani, închizînd ochii, e fix Vama din amintirile tale.
(articol publicat în Cațavencii nr. 35/164 din 3 septembrie 2014)
1 Trackback / Pingback